Unde Iarba e Verde si Groasa

We’ll do it all

Everything

On our own.

If  I lay here,

If I just lay here,

Would you lay with me

And just forget the world?

M-ai chemat aici unde iarba e verde si groasa ca de bumbac si vata. Unde cresc flori mici si albe. Unde soarele straluceste si sporeste pe cer. Ma oboseste si ma usuca, ma revitalizeaza si ma racoreste. Zambesti. Nu mi-ai promis nicio clepsidra sparta sau nisip azvarlit in vant. Am sa astept aici putin cu tine.

Daca te uiti de aproape prin petalele fibroase si violete, o sa vezi lumea intr-o noua culoare. Contururile se estompeaza, formele devin mai rotunde si mai calde. Tot ce vezi este creatia. Tot ce vezi este esenta. As vrea sa impart asta cu tine.

Singuratatea este o obsesie pentru mine. Gradina salbatica e mare si deasa; intunecoasa si racoroasa. Ma bucur ca te-am gasit pe tine aici. Dar pana unde? Si pana cand? Prin vene imi curge mercur albastrui-argintiu si fosforescent. E menit sa se adapteze la orice fel de temperatura. Acum e cald. Dar pana cand? Ma otravesc incetul cu incetul. Ma complac in letargia mea. Mor..mor…

Da-mi voie sa-ti mangai pleoapele si sa iti netezesc fruntea. Esti frumoasa cand esti linistita. E frumos cand te bate soarele. Dar iarba tremura. Aud vantul. Te rog, ramai. E cel mai frumos lucru pe care pot sa ti-l spun. N-as mai spune asta nimanui. Nici macar soarelui, nici macar apei. Esti singura care vreau sa ramana.

Inima nu bate mai tare sau mai incet. Circulatia sangelui e normala, respiratia regulata. Aerul devine mai dens. Gheata se clatina si are sa ne zdrobeasca. Timpul nu a stat niciodata in loc cat timp noi ne-am intalnit. Se aud cornurile in vazduh. E timpul sa plecam. De acum se poate intampla orice, oricum, oricui. Ne regasim tot aici in final. Sper doar sa mai stiu drumul inapoi…

____________________________________________________________________________

Nu stiu daca sunt neaparat multumita sau nu. E dedicata unei persoane foarte speciale din viata mea. Cuvintele sunt fortate pentru ca am cautat in nimicul neinteles cele mai alese fraze si tot nu au fost de ajuns sa exprime ce impartim noi doua de fiecare data.

Versurile de la inceput sunt din melodia Chasing Cars-Snow Patrol

Ideea ‘gradinii salbatice’ e din cartile lui Anne Rice in care viata este comparata tot timpul cu o gradina salbatica.

Eu si Geurtie

Geurtie era o dulceata de fata, imi spuneam in timp ce o priveam cum zorea cu prajiturele de colo pana colo in sufrageria ingusta a matusii lui Gusti. Inafara de asta era si extrem de realista. Sigur ca visa la Fat-Frumosi si cai verzi pe pereti, dar stia bine ca asta nu se intampla in realitate; cel putin nu ei. Asa ca in mintea ei ascutita de fata ne-a luat pe toti baietii, ne-a facut o analiza riguroasa la sange si a ajuns la concluzia ca sansa la romantism cel mai probabil o avea cu mine. Eu robust, ea dolofana, ne potriveam. De aceea imi arunca priviri pe furis, imi zambea si eu o ingnoram. In primul rand ca imi palcea sa ma zbenguiesc cu baietii. In al doilea rand chiar daca eram mai robust tot imi placeau fetele zvelte cu trasaturi cizelate, cu obrajii proeminenti si barbia ascutita si un mijlocel numai sa-l frangi in maini. La urma urmei eram barbat si nu trebuia sa fiu decat un pic mai frumos ca dracu si nici macar, caci toate femeile sunt lesinate dupa putina afectiune.

“Mihai,” zise Geurtie cu vocea ei ciripitoare. “Vrei o negresa?” si ridica farfuria cu prajiturele maronii plesnind de sos de ciocolata.

“Da cum sa nu?” ii zambesc neatent. Pe buze ii juca surasul acela binevoitor, iar ochii ii sticleau insetati de recunoastere. “Exceptional!” o incurajez.

 Stau si ma gandesc in timp ce ciocolata se topeste in gura ca poate as putea sa o iubesc pe Geurtie daca as avea destula rabdare sa o cunosc si urata nu-i, si chiar asa sa zic ca nu are trasaturi feminine ar fi fost absurd, dar n-am rabdare. Se intoarce la fete. Sta pe langa Victoria Raita una din cele mai energice si zapacite fete din cate am vazut. Asa sunt fetele cand nu au succes in dragoste. Se duc glont la alte fete ca sa se alimenteze din drama lor si Victoria avea ceva drame la activ. Fusese si cu Gusti si cu Maxim si cu Radu si cu inca altii pe care eu nu ii stiam. Momentan e cu unul pe care probabil il chema Andrei pentru ca in loc sa ii zica pe primul nume folosea numele de familie: Oprescu. Desi Vicky era cu Oprescu, acum o vedeai ca sa jughinea cu Stan sau cu Dori. Era dragutica. Era inalta si slaba ca o scandura si avea ochii mici si migdalati caprui, o fatuca mica incadrata de bucle castanii. Insa nu ma gandeam la ea caci iesise cu multi din tovarasii mei. Ma consolam insa cu gandul ca ma voi duce eu la Cluj, la fetele mele frumoase.

Geurtie m-a condus la la gara la sfarsitul clasei a zecea pretextand ca mai conduce si pe altii. Nu era singura. Mai venise si iubita lui Gusti care lua trenul spre Timisoara. Eu plecam impreuna cu Radu care urma sa traga la Sibiu. Incerca sa para naturala si degajata cum era de obicei si eu incercam sa raman indiferent la tristetea ei. Ne lasase mie si lui Radu o caserola cu kek si se intorsese sa o potoleasca pe iubita lui Gusti care zbiera ca o apucata in urma trenului care il ducea departe pe prietenul ei. Cu cat ma apropiam mai mult de Cluj cu atat uitam mai repede de viata mea din Bucuresti, iar cand a coborat si Radu in Sibiu, eram cu totul obsedat de dorinta de intoarcere. In gara ma astepta mama mea inalta si spatoasa cu ochii inlacrimati si tatal meu caruia ii semanam leit cu atitudinea lui grava si mustata deasa si negricioasa . Primele zile am trandavit in pat mancand de ficare data cat zece.

Incetul cu incetul mi-a revenit pofta de aventura. Ieseam cu prietenii vechi seara de seara si petreceam sau jucam fotbal in tarana batatorita. Nu mi-a venit pofta de fete pana n-am cunoscut-o pe Silvia intr-o seara calduroasa de vara cand ne-am intalnit pe promenada cu Laura, o fata pe care o stiam din generala. Ea si cu prietenele ei inca trei tocmai isi luau inghetata. Una din ele era Silvia, de celelalte doua nu-mi aduc aminte. Era o unguroiaca inalta cu parul lung si moale de culoarea mierii. Avea o pereche de ochi azurii si senini inramati de gene lungi si curbate. Era tacuta si adunata. Ma uitam fermecat la ea si sangele incepea sa imi fiarba in vene. Am facut rost de numarul ei si la scut timp ii si faceam curte ca multi altii. Nici acum nu-mi dau seama prea bine cum o fata ca Silvia si-a odihnit privirea asupra unui neispravit ca mine.

Cert e ca singurele mele amintiri din urmatorii doi ani erau serile racoroase cand Silvia se lipea de mine pe Cetatuie si apoi conversatiile interminabile pe care le aveam la telefon cu ea in camera mea rece de camin. Contamplam obsedat poza ei seara inainte se ma culc. Era randul lui Gusti sa rada de mine cum in repetate randuri am ras si eu de iubita lui plangacioasa. Geurtie aparea vag de fiecare data inarmata cu emotie si o caserola cu placinta in mana.

La sfarsitul clasei a doispea eram pregatit sa fac Politehnica din Cluj care era oricum o facultate recunoscuta. Gandul revederii Silviei ma bantuia constant. Groaznica a fost clipa cand intr-o seara calduta de Mai, cand ma intorsesem in Cluj pentru cateva zile am mers si ne-am plimbat, iar ea mi-a spus cu calm ca tine la mine enorm, ca ce am avut a fost special, dar ca nu ma mai iubeste cum ma iubea ieri. As fi fost indiferent daca ar fi fost vorba de oricare alta fata, dar era Silvia-prima mea dragoste. Am plecat furtunos si urmatoarea zi am luat primul tren spre Bucuresti.

In capitala am ales sa ma ingrop in probleme si in desene pana cand am intrat primul la Politehnica. Ma salbaticisem fata de ceilalti. Ulterior aflasem ca Silvia era acum cu un ungur de-al lor, un anume Zoltan inalt si uscativ cu pleata lunga si intunecoasa indreptata cu placa si ochii reci incodeiati de dermatograf. Spre sfarsitul lui August am iesit la suprafata si am hotarat sa reiau legatura cu oamenii. Geurtie, de fapt Gertrude Comanescu intrase cu chiu cu vai la Jurnalism. Nici nu stiam ca avea inclinatii artistice. Era la fel de rotunjoara si imbujorata ca in liceu. La inceput ma plictisea cu vorbaria ei, insa in seara aceea am aflat ca de ea nu puteai sa te ascunzi. Clipind incet din ochii umezi de caprioara ma intreba:

“Ce-i cu tine, Mihai?” imi mangaie cu hotarare incheieturile degetelor.

Am ajuns sa vars tot in noaptea aia, iar ea a continuat sa ma priveasca indurerata si intelegatoare. Eram asa de insetat de razbunare incat am incercat sa o sarut. Am fost surprins cand am vazut ca nu ma lasa desi focul dragostei ardea inca viu in ochii ei de culoarea scoartei de nuc.

Dupa seara aceea mi-am facut timp sa o cunosc pe Gertrude. Nu era de origine germanica, ci doar stra-stra-strabunicii mamei ei ar fi avut o legatura, iar parintii ei s-au gandit ca era o scuza buna sa ii dea un nume mai interesant. Era placuta si dragalasa cu ideile si reactiile ei care atingeau acum altfel mintea mea maturizata. Rosea nebuneste de ficare data cand ii ziceam: “Ce faci, draguto?”

Imi raspundea cu falsa indignare: “Termina-te, Baciu!”

Ii placea sa strige oamenii dupa ultimul lor nume. Ranjeam obraznic de fiecare data. Au mai fost alte fete silfide si blonde in viata mea, insa Geurtie era constanta. De multe ori imi fortam atractia carnala fata de ea. Vroiam sa ma indragostesc complet de ea. Imi spuneam ca atractia fizica era o trivialitate. Eram deja sedus de ea.

Am realizat, cand mi-a spus intr-o doara ca a cunoscut pe unul spilcuit intrat pe pile de la Drept, cat de mult o iubeam. Devenisem turbat de gelozie si mai ales de furie cand stiam ca se mintea, ca tot de mine era indragostita. Am mers intr-o seara tarziu la ea acasa. Era imbracata intr-o pijama roz cu buline albe si avea un sal gros in jurul umerilor.

“Cand o sa incetezi cu joaca asta?” am intrebat-o furios.

“Care joaca, domn’le?” mi-a suras.

“Tu nu-l iubesti pe Robert, Geurtie!” am prins-o de umeri zgaltaind-o parca incercand sa ii scutur valul de pe ochi.

“Si tu nu esti indragostit de mine!” mi-a plesnit mainile la o parte.

“Ba cum sa nu te iubesc, Geurtie?!” i-am raspuns cu si mai multa inflacarare.

“Sigur ca ma iubesti,” a spus cu aciditate. “Dar esti tu oare indragostit de mine?”

Am tacut. Nu stiam. Era o linie vaga intre prietenie si dragoste, iar eu nu stiam unde eram. O iubeam, dar eram oare indragostit?

 “Atunci lasa-ma,” a dat sa plece.

Dar ca un erou tragic, am prins-o de brat si am tras-o intr-o sarutare inflacarata de furie si gelozie. Vroia si ea insa ma impingea cu palmele ca o bezmetica. Era realista. Lucrurile acestea nu i se intamplau ei. Cu greu i-am dat drumu. Gafaiam amandoi. Abia am avut timp sa ma dezmeticesc ca Geurtie mi-a tras o palma.

“Nesimtitule…” a marait. “Lasa-ma sa traiesc!” a strigat cu vocea tremuratoare inainte sa tranteasca usa in urma ei.

Buimacit si plouat, in seara aceea l-am sunat pe Gusti sa ne intalnim la un pahar. Urma sa se insoare cu disperata in vara cand ea se intorcea de la MIT si el termina Cibernetica. Planuiau sa se mute amandoi in America dupa. Singurul lucru pe care a putut sa mi-l spuna a fost.

“Te iubeste ca un caine, boule.”

Urmatoarele cateva saptamani nu ne-am mai vazut. Eu imi gasisem o studenta in anult intai la Economie micuta si firava si pusa pe petrecere acum ca in sfarsit implinise si ea optsprezece ani. Livica o chema. Nu-i vorba, ca imi placea tare mult de ea, dar ma plictisea. Nu stia sa fie la fel de amuzanta, iar confuzia ei comparata cu naivitatea buna a lui Geurtie imi parea deja tampita. A zburat la fel de repede cum a intrat in viata mea, pe nesimtite. Eram morocanos ca ma prinsese nunta lui Gusti si a apucatei fara insotitoare.

Evenimentul urma sa fie organizat in comuna de unde venea disperata, un satuc de langa Bucuresti uitat de Dumnezeu numit Ciorogarla. Inaintam pe poteca nepavata privind plictisit saracia lucie si casele din chirpici din jur. Colbul se ridic si imi murdarea costumul negru. Tot satul era adunat in jurul casei unde se tinea petrecerea. Tiganii se uitau flamanzi de dupa gard cum in ograda cea mare rudele disperatei chiuiau si dantuiau. Gusti statea retras cu banatenii lui insa privea vrajit pe nebuna, care avea o floare de bujor prinsa in cununa, cum juca impreuna cu tatal ei. In continuarea bataturii se intindea o livada racoroasa de nuci. Oamenii din jurul meu ma agasau si mai ca eram hotarat sa am duc sa ii felicit pe miri si sa ma scuz ca ma doare capul cand am vazut-o pe ea. Geurtie pasea confuza prin batatura si ii privea curioasa pe nuntasi. Purta o rochie usoara de vara vernil care se oprea sub genunchii ei butucanosi acoperindu-i formele generoase si scotand la iveala un decolteu cochet alb ca neaua. Ochii ei cercetatori s-au oprit pe mine si ne-am privit pret de cateva secunde sau minute, zile, saptamani, luni, ani sau secole. A incercat sa zambeasca.

“Ce faci?” am inghitit in sec.

“Bine, Baciu, dar tu?” a suras imbujorandu-se.

“Pe aici,” am rotit ochii in jurul curtii. “Robert ce mai face?”

Privirea i s-a intunecat si si-a muscat buza de jos. “Nu-i aici.”

“Aha,” am privit-o lung. Soarele dogoritor de Iulie ma batea in cap. “Asculta, Geurtie,” i-am zis. “N-ai vrea sa ne plimbam un pic ca tare mi-e ca o sa ma topesc?”

S-a gandit un pic, apoi cu falsa raceala mi-a raspuns. “Bine.”

Am pornit-o amandoi spre livada cu nuci. Aerul era deja mai racoros, iar mireasma amaruie ne alina din toropeala. Geurtie nu mai era cea din adolescenta, nu mai se amuza in sinea ei si nu imi mai arunca priviri furise. Mi-am dres glasul.

“Si ce-ai mai facut?” m-a intrebat. “Bine, dar tu?”

 “Bine,” mi-a raspuns cu asprime. Am continuat sa mergem in liniste pana am poposit peste un leganas. Am invitat-o sa ia loc.

“Si Livia ce face?” a spus privind departe al casele indoite de timp si de ploaie.

“Nu stiu,” am zis incurcat. “Geurtie…” mi-am potrivit mana peste a ei.

“De ce nu m-ai sunat?” mi-a zis cu o voce tremuratoare privindu-ma in ochi.

“Asta vroiai?” am intrebat-o.

“De ce nu ma lasi, Mihai?” a suspinat.

“Asta vrei?”

“De unde sa stiu ce mai vreau?! Nu stiu… nu vreau sa alerg dupa naluci! Vreau…” s-a uitat in jos. “Lucrurile astea nu li se intampla fetelor ca mine.”

 A inceput sa suspine. Plangea. Lacrimile ii siroiau calde pe obraji si rimelul i se scurge pe fata. I-am cuprins obrazul carnos cu o mana. Lacrimile ei ma opareau. Am inceput sa o sarut pe toata fata mai putin pe buze mereu soptind. “Ba da.”

I-am ridicat barbia rotunjoara si am privit-o. Era frumoasa.

“Eu pe tine te vreau.”

Nu am lasat-o sa imi raspunda. Buzele mele le-au cautat falmande pe ale ei caci stiam ca grozav de mult o iubeam.

____________________________________________________________________________________________________________________

Din perspectiva superficialului Mihai prezentat de mine. Mi se pare ca am un caracter cam oral, chiar foarte oral, desi am studiat cateva scrieri mai moderne si ca sa nu mai spun de cele realiste venit imediat dupa clasice cu structuri orale. Sper ca nu a deranjat asa de mult si sper ca nu l-am facut pe saracul Mihai sa para gay cand el se crede un adevarat hombre cu cojones(cum ar spune Lavinia si multe alte fete)

Domnisoara Soare, cerul este innorat.

   Zambesc meschin in timp ce tu te chircesti, te faci micuta. Iti strangi genunchii la piept si iti petreci mainile lungi, translucide ca de silfida, peste ei. Iti proptesti barbia de rotunjimea genunchilor si ma privesti cu ochii albastrii ca un cer de primavara prin perdeaua de par matasos. Ochii tai par scursi ca o lucrare in acuarele peste care a fost varsat un pahar cu apa rece. Culorile se desprind si se imbina din nou, aluneca pe obrajii de hartie si picteaza parchetul din lemn de stejar.

Ce s-a intamplat, domnisoara Soare?

   Tremuri. Suspini. Te zbati ca o vrabuita in stransoarea unui motan. Camera rasuna la durerea ta. Ingenunchez. Esti asa de mica si rotunda ca un ghem din fir subtire. Mainile mele calde le cauta pe ale tale. Sunt reci si ude. Le mangai atent, precaut in speranta regasirii acelei pulsatii tonice din care obisnuiam sa ne hranim flamanzi cu totii.

De ce nu mai razi, domnisoara Soare?

   Aleg sa ma asez langa tine cand vad ca nu-mi raspunzi la atingere. Incerc zadarnic sa imi aduc aminte ultima data cand ai plans. Ai plans, intr-adevar, caci sunt sigur ca nu exista senzatie omeneasca pe care nu ai incercat-o, dar de fiecare data ai plans pentru suferinta celorlalti.

De ce nu mai canti, domnisoara Soare?

Am sa fiu sincer cu tine. Esti unica. Am sa mai fiu si generos. Esti indispensabila. Sau asta a sunat mai mult a egoism, nu? Dar nu sunt singurul egoist. Inainte pareai absurda, pareai senila si pareai distrasa. Era fericita. Radeai. Cantai. Ne zambeai si ne invitai in jocul tau. Aveai multe de oferit, iar noi vroiam sa primim. Admirabil. Spectaculos acest optimism debordant  care vibra in jurul tau. Erai un doctor, un medicament si in final un drog. Erai delicioasa si ametitoare. Erai subtila si discreta cand te strecurai pe sub pielea noasta. Te cuibareai frumusel si apoi explodai. Ramaneam surprinsi atat de tine, cat mai ales de noi insine.

Esti frumoasa, domnisoara Soare. Esti speciala. Nu mai plange, domnisoara Soare.

Staruiesc. Caci faceai pasarile sa rasara si florile sa cante. Aduceai soarele seara si luna in plina zi. Era ca laptele si mierea intr-o dimineata racoroasa de vara. Erai bruma argintie pe frunzele moarte. Erai ca merele coapte si vinul fiert la sfarsitul unei zile de iarna si erai fluturele de pe petala lacramioarei de Mai.

De ce nu mai zambesti, domnisoara Soare?

___________________________________________________________________________________________________________________

In aceasta scurta descriere am surprins-o pe persoana din spatele tau- Domnisoara Soare. Acea fata zambitoare si gingasa care prin simplitatea ei se pierde in decor, dar care este absolut indispensabila in viata ta. O data, domnisoara Soare este trista…si abia atunci intelegi ca exista si o indragesti mai mult decat pe tine insuti…Ehei…vi se pare ca scriu cu prea multe floricele? Vi se pare ca este prea mult tragism in situatie? As vrea sa intelegeti ca tristetea domnisoarei Soare creeaza o dezechilibrare sesizabila in vietile noastre. Poate ca motivele ei nu sunt foarte puternice, dar in noi rasuna asemeni unei catastrofe naturale.

Dunarea Albastra

Lumina calda si primitoare a lumanarilor mi-ar fi iritat ochii inlacrimati de la vantul si ploaia cu care era obisnuita de afara. M-as fi acomodat intr-un final si as fi inaintat sfioasa in sala mare de bal auzind clinchetul tocurilor pe parchetul din lemn de stejar. As fi cercetat curioasa incaperea pentru ca era un lucru destul de neobisnuit pentru mine sa patrund in asemenea odai; asemenea locuri. Peretii ar fi fost albi spumosi intinzandu-se pana sus catre infinit in bolta concava a tavanului pictata in tonuri clade de albastru ca un cer de primavara. Ar fi fost decorati cu goblenuri minimaliste lucrate de taranci in sezatoare ilustrand flori, de bazoreliefuri poleite cu aur si de tablouri in demensiuni naturale intruchipand doamne si domni respectabili invesmantati in straie de ocazie prea sofisticati si emfatici pentru roseata vie, aproape speriata ce mi-ar fi zvacnit in obraji. Si as fi fost intimidata de fasaitul propriei mele rochii ,din catifea grea stcojie garnisita cu dantela fina de Chantilly, cu fusta larga si bluza stramta. M-as fi simtit oarecum jenata de matasea corsetului ascuns in spatele straturilor de catifea calduroasa si de lenjeria din in stransa cu pagnlici din matese neagra in jurul gleznelor.

Mi-ar fi sta inima in loc atunci cand el ar fi aparut din spatele curcubeului de lumini transpus cu ajutorul candelabrelor din cristal si as fi simtit cum genunchii mi s-ar fi inmuiat atunci cand si-ar fi pus mana ferma pe mijlocul meu. Ezitant l-as fi lasat sa ma ia si de cealalta mana si sa ma poarte deasupra parchetului in ritmul dulce a lui Strauss. L-as fi privit fascinata, caci el desigur ar fi fost cu mult mai inalt ca mine. Ar fi purtat acea haina lunga tot din catifea lucioasa de culoarea cerului sinistru de noapte cu mansete dantelate si un guler asortat. M-as fi lasat ametita de parfumul lui ca un vin cald in serile ploioase de October. Degetele lui lungi ca de pianist mi-ar fi mangaiat bland degetele prin manusile sidefate din matase. Mi-ar fi cautat privirea timida, zambind indulgent la cum manecile cazute ale rochiei se strangeau atunci cand ne apropiam dezvaluind alunita pe care o aveam pe umarul stang. Eu l-as fi privit pe sub gene cum mi-ar fi zambit incurajator.

L-ar fi chemat Franz sau Frederich sau Joseph sau Edvard, dar nu Hans, Gunther sau Johann, nu. Acelea ar fi fost nume de tarani, iar el era un nobil. Iar pe mine m-ar fi chemat Elizabeta sau Sofia sau Ana. Ar fi dat suparat din cap spunandu-mi ca el vrea sa ma cheme Irina. Pentru ca eu eram Irina, dulce, timida si blanda Irina care se ferea de privirea lui opalina de un albastru electric.

Si am fi dansat, si am fi dansat. Si ar fi uitat ca era nobil si as fi uitat ca eu nu apartineam acelui loc si am fi fost doar noi doi. Nici macar Irina si Franz. Pur si simplu El si Ea ca in orice poveste Austriaca de dragoste.

Si am fi dansat si am fi dansat pana ar fi inceput Fur Elise si deja era alta poveste…

______________________________________________________________________________________________________________________

Okay, deci e un post scurt, dar asta mi s-a intamplat la ora de muzica in timpul auditiei pentru ca profesorul ne corecta lucrarile.

Anunt

Stimati cititori,

Stiu ca nu am nicio scuza, dar am sa incerc sa invetez cat mai multe in speranta ca o sa fiti intelegatori, daca macar va mai pasa. N-am mai scris la Paris de patru luni incoace. Nu neaparat pentru ca nu am ce sa scriu, dar ma enervez de fiecare data cand scriu pentru ca nu sunt satisfacuta cu exprimare pe care o am. Descrierile mele imi par greoaie. Ca sa nu mai zic ca in loc sa ma gandesc la cai verzi pe pereti ar trebui sa mai invat si eu la matematica/fizica/chimie, dar nu prea pot pentru ca ordinul de a scrie este imperial; din interior.  Prefer sa mai exersez pe povestiri pana sa ma reapuc de Paris, kimi no ai shiteru!

Nu stiu cat de relevant este acest anunt, dar poate ca unii din voi vor sa aiba certitudinea ca o sa mai revin. Rar las proiecte neincheiate.

Cu umilitate al vostru chinuit suflet de “artista”,

Irina D

Letter to You

Aceasta este o tema pe care am avut-o acum doi sau trei ani la engleza pe care a trebuit sa o facem pentru portofoliu. Am gasit-o duminica in timp ce aruncam niste hartii.

_____________________________________________________________________________________

Dear friend,

       Recently, I’ve read in a magazine that some editor would be interested in letters from readers about their collections.

        I have decided to write to him about my own collection. I am a collector of moments; memorie. All in all, I am a collector of feelings and I can say that this has become for me a kind of vice. I live for the moment; for the feeling. I’ve experienced quite a lot of things and added them to my collection. No, I don’t write them down in a secret diary. I keep them all in my heart and mind never forgetting one. I am proud to say it is a very big collection which contains memories such as when a stranger smiles to me in the tube or seeing a person that I hadn’t seen in a very long time or singing “Happy Birthday!” to my grandfather- his eyes no longer on the cake, but on me. I try to search or new sensations to add to my collections such as the feeling you have when you climb a mountain or when you’re listening to the sound of the sea on a desert beach. I sometimes like returning to moments in time. Like when I’m sharing a hot chocolate with a close friend or even the moments when I’m crying,  and restless, and confused. All of these bits and pieces of my collection make up the puzzle of my life or, as I like to call it, sentimental mosaic. That would be me – a sentimental mosaic. I’m still in search of what I think is the most valuable piece of all: real love.

              I hope the magazine will find my collection a bit interesting. I am currently experiencing the unpleasant feeling of finishing a letter to a dear friend.

                                                                                                               Love,

                                                                                                                              Irina

_________________________________________________________________________________________

Apare scurta aici, dar pe A4 arata bine. Oricum, eu nu am colectionat niciodata nimic decat ocazional monede. Nu am alta sectiune in engleza decat The English Kind Of Romance. Daca o sa se mai stranga astfel de posturi o sa le fac o categorie.

Ari- Mozaic Sentimental- Inge

              Nu se asteptase niciodata sa cedeze la o petrecere. Nu era stilul ei. Ei ii placeau petrecerile, galagia, muzcia, fumul, oamenii. Nu se asteptase ca dupa ore de zbantuiala inconstienta sa fie coplesita de amintiri. Dansul, miscarea, traitul, erau menite sa o faca sa uite. Acum totul i se pare fals si se simtea ca o ipocrita acolo pe parchetul rece simtind cum curentul o tragea pe la glezne. S-a retras impiedicata din camera. Pe hol-cupluri de oameni in stare de ebrietate acuta; oameni care abia se cunoscusera, dar care nici nu-si mai aduceau aminte propriul lor nume. In bucatarie- o ceata de fum si contururi vagi in cautarea brichetei sau a paharului cu whisky. Drept inainte- o coada lunga la toaleta. Nu era locul unde isi dorea sa fie. Pipaind peretele, gasi o clanta. Sa intre sau sa nu intre? O rasuci usor, iar usa de deschise cu un scartait zgomotos. O tranti in urma ei inabusind galagia din restul casei. Se impiedica din nou, dar avu noroc pentru ca aluneca intr-un pat. Se rezema pe perna si se uita in jurul ei. Era un dormitor inghesuit. Doar patul si un sifonier din lemn masiv de abanos. Singura lumina venea de afara. Pe peretii albi se jucau umbrele masinilor trecatoare. In fata ei erau doua tablouri. Nu reusea sa desluseasca imaginile. Simtea cum lacrimile ii alunecau calde de-a lungul obrajilor fierbinti. Simtea cum fondul de ten se topea pe fata ei. Pielea o ustura. Isi musca tare buza de jos. Tremura. Suspina. Era intuneric, iar asta nu ii calma singuratatea. Ar fi vrut sa strige, dar avea gatlejul uscat.

               A trantit usa de perete numai ca aceasta sa ricoseze zgomotos inapoi. Isi vari mainile in buzunar cautandu-si tigarile si bricheta. Dintr-o singura apasare flacara se ivi, iar tocmai cand se pegatea sa traga primul fum simtit cum un miros fin de scortisoara ii inunda plamanii. Lasa distras fumul sa il acopere, iar ochii ii cautara sursa. Spera sa fie un betisor parfumat sau un odorizant de camera, dar o data ce s-a trantit in pat a simtit ca mai era o alta persoana langa el. A dat ochii peste cap tragand cu sete din tigara.

            Se simtea ca intr-un Montagne Russe. Acum o clipa inima ei se zbatea ca o pasare cu aripile retezate doar ca sa inghete in loc atunci cand usa se deschisese si sa ii sara din piept atunci cand simti pe cineva trantindu-se langa ea in pat. Acum incerca sa nu hiperventileze. Sa inspire si sa expire norii de fum ce se adunau deasupra ei. Privi timida pe sub gene scrumul incandescent din varful tigarii. Ghicii degetele inclestate in jurul celuilalt capat si buzele crispate la fiecare fum. Degetele ei se odihneau pe cearceaful rece.

“Cine esti?” a intrebat in soapta.

“Nu stiam ca mai era cineva aici,” ii raspunse o voce groasa. “Scuze.” Insa nu dadea niciun semn cum ca ar pleca.

“Se fumeaza in bucatarie.”

“Stiu,” i-a raspuns plictitsit.

“Esti bine?” l-a intrebat aproape din reflex

“Te intereseaza?”

O persoana nu trebuia judecata dupa aroganta in spatele careia se ascundea. “Doar am intrebat, nu?”

A marait. “Nu.”

“Ce ai?”

Chiar nu isi dorea ca o fata sa se joace de-a terapeutul cu el. Nu acum.

“Iti sta mult mai bine cand taci,” a decis ca sarcasmul era cea mai eficienta solutie.

“Eu am fost prima aici,” vocea ii devenise mai sonora.

“Si?”

“Si pot sa te intreb ce vreau pentru ca nu ai plecat atunci cand ti-ai dat seama ca sunt aici.”

“Si daca nu vreau sa raspund? Tu de ce esti aici?”

             Ea nu ii raspunse. Trase furios din tigara sufland apoi fumul gradat. Lumina de afara forma cerculete difuze pe tavan. Urmari darele de lumina care treceau prin cristalele lustrei reflectand pe pereti contururi intrerupte ale spectrului culorilor. Auzi vag un suspin si aproape ca ii scapa tigara din mana.

“Nu-mi spune ca plangi,” a spus.

“Si daca plang?” i-a raspuns o voce ragusita.

         Se simtea de parca l-ar fi lovit un ciocan in cap, iar zgomotul ar fi continuat sa se auda.

“Asculta,” era o parte din el care nu putea sa ramana indiferenta. “Imi pare rau. Pe mine ma cheama Ari. Ce ti s-a intamplat?”

         Clipi incercand sa inlature boabele de lacrimi  prinse in dantela fina a genelor ei. Inima ii sarea acum in sus si in jos cu forta inepuizabila a unei pasari colibri. Degetele ei se inclestasera in jurul plapumei.

“Eram…” cuvantul ramasese suspendat in aer. “Fericiti. Sau cel putin eu eram. Fericita,” isi drese glasul. “Apoi el…stii tu…” isi musca buza de jos.

Ofta. “Te-a parasit.”

O liniste apasatoare ii invalui. Tigara era de mult uitata si tot ce simtea era dulcele ei parfum de scortisoara asemeni unui balsam care parca ii patrundea prin pori.

“Sa-ti spun o poveste?” a intrebat-o apropiindu-se de ea. Raspunsul fu un suspin inabusit. “Era baiatul asta o persoana decenta, amabila care a intalnit o fata,” simti cum gatlejul i se usca si cum broboanele de transpiratie rece i se prelingeau pe tample. “Uimitoare. Exuberanta. Amuzanta. Nu stiu daca poti sa intelegi. Nu putea sa tii pasul cu ea,” nu realiza cum vocea ii devenea din ce in ce mai traganata si  mai obosita.

“Si ce s-a intamplat?” a intrebat in soapta.

Soapta ei a alunecat lin ca o sageata spintecand firul amintirilor fara noima. “Exact asta era. Nu puteai sa tii pasul cu ea. Era surprinzatoare. Ca un joc,” a continuat. “Si cand ai crezut ca ai castigat de fapt ai pierdut.”

Il privea cu interes. “Si fata stia ca baiatul o… admira?”

Il auzi cum ofta prelung. “Stia.”

Simti cum inima i se strangea ca hartia creponata de impachetat flori. Simti cum se intoarse pe spate si isi aprinse o noua tigara. Vazu cum scrumul se fremata si se forfotea. Statu pentru o clipa asa- ascultandu-i respiratia.

“Imi pare rau, Ari,” spuse pe un ton sasait.

“Si mie. Mai plangi?’ a intrebat-o.

Fara sa isi dea seama, in timp ce fumul se imprastia in jur, zambi.

Il auzi razand. “Nu te vad, dar stiu ca zambesti.”

Isi musca buza ascultand ecoul rasului lui cum vibra in mintea ei. Atat de viu. Chicoti.

“Deci,” straniu- se simtea mai relaxat. “Cum ai ajuns aici?”

“Eu si gazda ne stim de mult,” i-a raspuns. “Tu?”

“Da, si eu o stiu pe gazda.”

“E si ea aici?” isi plimba usor mana deasupra cearceafului.

“Da. El?”

“El?” intreba confuza. “A, da,” cum de uitase? “Nu.”

“Mai bine.”

“Stiu,” il cerceta atent cu privirea. “Am auzit ca ajuta…in astfel de situatii…tinutul de mana,” isi sfasiase buza de jos.

“Sincer, pentru mine nu conteaza,” i-a raspuns plictisit.

       Si-a lasat mana in mana lui rezemandu-si degetele de degetul lui mic. Mana lui ramasese inerta. Privirea ei se concentra pe scrumul care acum se zbatea isteric parand gata sa erupa. Tigara  se terminase. Ultimul nor fum se imprastia. Acum vedea si ea liniile intrerupte de curcubeu. Mana lui se stranse in jurul mainii ei.

“Scuza-ma, dar cred ca am uitat cum te cheama.”

“Nu ti-am zis,” i-a raspuns bland. “Inge.”

“Poftim?” parea contrariat.

“Inge,” a repetat. “Ingborg, dar mai usor- Inge.”

A suras. “N-am mai auzit de numele asta in viata mea.”

“E rar. Da.”

“Ei bine, Inge, mi se pare ca te simti mai bine.”

“Si tu la fel,” ochii i s-au rotit in directia lui.

“Atunci,” a inghitit. “Poate ca ar trebui sa ne intoarcem.”

“Da.”

            Inima i s-a oprit numai ca apoi sa fie propulsata pana in gat. S-au ridicat in sezut amandoi. Mana ei inca mai era ferm lipita de a lui. Inghiti in sec. Inima ii ateriza direct in stomac ca sa inceapa sa pulseze regulat ca o bomba cu ceas. Mana ei dreapta i-a cuprinsul obrazul.

“Ce degete reci ai, Inge,” a bajbait in timp ce mana lui s-a dus instinctiv spre obrazul ei care ardea. Fruntiile lor se intalnira la jumatatea distantei. Degetele ei se prelinsera de-a lugul gatului lui si se inodara in parul lui greu si cret. Isi tinu respiratia.

       Usa se deschise. Lumina se aprinse.

       Cum ghicise avea parul cret  si satent. Ochii erau ca ai ei- simpli si caprui.

      Avea o fata rotunda, ca de copil si buzele vanete ca strugurele copt. Ii aducea aminte de un urs panda cu tot acel rimel intins pe fata. Il privea cu ochii curiosi ca de caprioara.

“Aici erati!” a spus gazda. “Inge, ce-ai patit?”

“N-am nimic,” s-a ridicat de langa el.

“Cum nu? Hai vino sa bei un pahar cu apa,” a luat-o dupa umeri si a ghidat-o in bucatarie. A ramas privind in urma ei. Era ca o minge de puf roz. Isi duse degetele la nas. Erau reci, amortite si miroseau puternic a scortisoara.

___________________________________________________________________________________________________________________

Pfoai…nu imi place asa mult. Un pic cam fantezista dar foarte dulce amaruie. Sau depinde de persoane…a si inca ceva – prea multe structuri gerunziale. Prea complicat.

Brianna-Chanel No. 5

Nu am un frate sau o sora deci nu cunosc dinamica dintre frati. Am in schimb o verisoara mai mica care se poarta asa de dragut cu mine, iar eu nu stiu de ce ma port…adica nu ma port urat, dar nici nu o bag prea mult in seama. Am incercat sa ma bag in pielea ei asa de bronzata in comparatie cu a mea care e alba ca varul. Plus ca aseara nu puteam sa dorm din nou.

____________________________________________________________

                                           Marti, 08.09.2009, 02:14

_________________________________________________________________

Iar daca fratele meu, Gabriel, era febletea mamei, sora mea mai mare, Brianna, era dragostea bunicii din partea mamei. In primult rand ca Brianna si mama semana ca doua picaturi de apa: inaltime, trasaturi, degete de la picioare, voce, privire, ticuri verbale. Amandoua adorau acelasi parfum- Chanel No. 5. Brianna are douazeci de ani si este studenta la Belle Artes-violoncel. S-a mutat de la noi imediat ce a terminat liceul intr-un apartament chic din centru. Are o viata sociala foarte activa din cate imi dau seama. Este o victima a modei si a urbanului si probabil singura persoana care reuseste sa mearga pe tocuri de zece centimetri fara sa scoata un sunet si care poarta Chanel No. 5 ca o a doua piele.

De obicei cand sentimentul de vinovatie devenea insuportabil, aparea in pragul usii cocotata pe tocurile ei Prada, in costumasul ei de la Burberry, mirosind discret a Chanel No. 5 si manca pranzul cu noi. In mod surprinzator, nimeni nu se atingea de mancare, ci statea si o asculta absorbit de vocea ei sasaita si de miscarile fluide ale mainilor care pareau ca se creau una pe cealalta. Si in atmosfera plutea aroma de Chanel No. 5. Povestea nimicuri pe care probabil ca le uita imediat, dar pe care eu le am memorate pana si acum. Ori ne scotea pe mine si pe mama in cele mai sofisticate locuri. Tot timpul dupa ora opt, tot timpul undeva nou. O priveam cum sorbea Cosmo ca si cum ar fi fost ambrozie in timp ce eu ma consolam cu o sticla de Cola de doua sute cincizeci de mililitrii la pretul ridicol de trei euro. Iar mama ii povestea totul bunicii entuziasmate la telefon. Tresaream cand ocazional era mentionat si numele meu.

Ceea ce mi se pare de neconceput era faptul ca in ciuda stilului de viata pe care il avea; in ciuda dragostei si admiratiei pe care o primea pe merit, Brianna era foarte nefericita. Nu pot sa pun egal intre nefericire si tristete. Nefericirea este mult mai acuta pentru ca atunci cand esti nefericit incerci sa pari vesel, plin de elan, implinit, iar asta o sufoca pe dinauntru. Reusea sa pacaleasca pe toata lumea, dar pe mine nu. Era prizoniera propriilor ganduri si insecuritati precum acea pasare in colivia deschisa cu greutatea legata de picior. Cred ca singura care o poate intelege este mama. Brianna nu avea nevoie de intelegere. Avea nevoie de admiratie, de incredere si mai presus de toate de dragoste. Vroiam sa i le ofer pe toate daca m-ar fi lasat. Recunosc, ea si Gabriel au fost favorizati, iar ea a fost alintata mai presus de oricare. In ciuda acestui lucru, pe care mentionez ca nu m-a afectat deloc, a pastrat o anumita distanta fata de mine si ma trata cu raceala.

Am mai zis, nu era nevoie sa o inteleg, dar vroiam sa ma lase sa o iubesc, aveam nevoie sa o iubesc, dar ea nu ma lasa. Era bine si asa. O admiram numai, in rochita ei retro albastru de Tiffany’s & Co. si Chanel No. 5.

______________________________________________________________________

Chiar ieri sau alata ieri seara, cand o transcriam pe Catherine face mama “Oare ce scrii tu acolo e de calitate?” Am zambit si i-am rapsuns. “Nu. Conform curentelor literare de azi e plictisitoare, nu as scoate bani de pe ea. Dar e ce mi-ar placea sa citesc.” A dat din umeri si s-a dus sa se utie la TV.

Catherine-Aburi de Cafea

                                  You Don’t Know How Lovely You Are

______________________________________________________________________

Catherine. Nu Cathy. Nu Kate. Nu Katie. Catherine. Asa o chema. Asa ii placea sa i se zica. Din moment ce mama si tata au ales un nume pompos sa mearga pana la capat, nu? Da. Catherine. Cum arata Catherine? Inalta, cu parul rosu aprins(normal-culoare din tub),ochii negri(mult prea fardati ca sa ii mai ghiceasca cineva in spatele bretonului lung-mult prea lung pentru fruntea ei mica) Ce facea Catherine? Citea. Citea un roman. Un roman ieftin pe care il cumparase de la o ghereta din metrou. Unde era Catherine? Era in McDonald’s. Deloc romantic. In fata avea o cafea aburinda de care de jumatate de ora inca nu se atinsese. La inceput aproape ca i-a oparit limba. Acum nu mai avea chef de ea. Ce gandea Catherine? Nu conta. Cafeaua trebuia impartita. Stia asta. O vedea peste tot. Dimineata cu parintii. In pauza cu prietenele. Dupa pranz cu profesoara de franceza.(Si chiar trebuia sa renunte la acest obicei prost pentru ca  o impiedica sa doarma noaptea. Si atunci gandea. Si gandurile o oboseau). A privit cartonul manjit de ruj rosu al paharului. S-a intors la cartea ei. Ii era scarba de acea cafea.

“Buna.”

Aude o voce. Nu era vocea ei. Isi ridica privirea de la paginile galbejite. Era el. Si avea in mana o cafea.

“Buna, Daniel,” a murmurat. “Ce faci?”

“Mi-am luat o cafea. Pot sa stau?” a aratat spre scaunul din fata ei.

Nu. “Da,” i-a raspuns.

Scaunul a scartait pe podea. Se asezase. “Ce faci?”

“Citeam,” s-a intors la romanul jerpelit.

Mai tineti minte la ce se gandea Catherine? Nu, pentru ca nu a spus. Catherine se gandea la mai multe. Daniel. Se gandea la Daniel. Si el se materializeaza nonsalant in fata ei cu o cafea in mana. Cu o cafea in mana si cu zambetul lui lenes. Cu zambetul lui lenes si ochii calmi si blanzi.

“Ce faci aici?” a continuat.

Incerc sa stau departe de obiecte contondente. “Plictiseala,” i-a raspuns sec. “Tu?” incerca sa fie politicoasa.

“Ma intalnesc cu cineva,” i-a raspuns.

Normal. Numai ea se duce singura in McDonald’s intr-o seara de duminica ca ultima trista.

“Nu am mai vorbit demult,” a spus.

Oare de ce? Nu era o masochista, desi situatia de fata putea sa combata ultima fraza.

“Da,” i-a raspuns.

Luase din nou cafeaua si o duse la buze. Se stramba. Cafeaua de la McDonald’s nu era decat apa colorata. Si acum era si rece. Si era si Daniel. Perfect.

“Ce ai mai facut?”

“Nimic,” i-a raspuns. “Special.”

“Esti singura aici?” a intrebat-o. De parca ti-ar pasa.

“Eu ma intalnesc cu niste prieteni,” a zis. “Daca vrei sa vii…”

Si-a muscat buza de jos. “Sunt obosita.”

Si chiar era. Obosita. Obosita sa il mai priveasca. Obosita sa il mai inteleaga. Obosita sa se mai gandeasca la el. Obosita de nesiguranta, teama si alte sentimente superficiale.

“Inteleg,” s-a uitat la ceas.

Afara incepuse ploaia.

“Ar trebui sa plec,” a zis.

Ramai. “Bine.”

A inghitit in sec. De ce nu-i spui? De ce nu il saruti? De ce nu…? Nu, nu e bine. Nu e sanatos.

“Spune-mi,” a zambit. “Fraza pe care o citesti acum.”

Ochii i s-au intors la randurile mici din carte. “Uneori cea mai lunga calatorie este distanta dintre doi oameni.”

Trisase. Nu aceea era fraza. Era din carte. Era fraza care a pus-o cel mai mult pe ganduri.

“Frumos,” a zambit. “Eu trebuie sa plec. Ne mai vedem.”

S-a ridicat si a plecat. Catherine l-a privit lung intorcandu-se apoi la carte. Trebuia sa inceapa sa citeasca carti mai adecvate varstei ei.

Prietenii lui Daniel il asteptau afara. Dupa ce a dat mana cu ei, si-a potrivit sapca pe cap si a pornit in ploaie. S-a oprit in mijlocul drumului. Ceilalti o luasera inainte. A alergat inapoi spre McDonald’s. A privit-o pe Catherine prin sticla translucida si instinctiv a dus mana la clanta. Un fior l-a strafulgerat si mana a cazut amortita pe langa corp.

“Daniel!” i-a auzit pe prietenii lui.

A continuat sa se uite prin geam sperand ca si ea o sa se uite la el. Nu s-a intamplat, mai bine asa. Era oricum mult prea fragila. Ea. El. Situatia. Ei. Nu exista niciun ei. Ploaia. Da. Trebuia sa plece.

_________________________________________________________________________

Chiar am incercat sa inteleg Bianca, dar nu pot.

Sugerez sa ascultati Coldplay-Scientist in timp ce cititi.

I’d Be Lying

                                 R.I.P April Blossom Andrews, Spinster

 

When you give birth to a beautiful seven pound baby girl and you want to give her the name of a month you usually choose May or June, correct? Wrong.

 

When you have an eccentric and somewhat crazy mother, you name her April, after the month she was born in and because that was how the Romans named their children. And just to boost up the beautiful first name, the middle one should be Blossom. Now you have a cute association of words: April Blossom; April Blossom Andrews to be more precise.

 

“Such a beautiful, cute and sickening sweet name,” April thought while reading it on her tag. She rolled her eyes. There was no need for her to wear it any longer since almost everybody knew the friendly and funny librarian from Saint John Private School – London. For seven complete years she had been working here, that’s right ever since she had turned twenty three. A year before she had just graduated Cambridge University with congratulations and the highest marks. She had a degree in British English Literature, novel and poetry crafting. So how did she end up here?

 

Let’s just say her work hadn’t been appreciated enough and she was still trying to write the ultimate masterpiece. Why did she choose to be a librarian in the meanwhile? Because she had something to offer, she kept telling herself. She was ready to guide England’s glorious future on the pathway to accomplishment. She loved kids a lot and used to dream about what it would be like when she would have her very own.

 

 She used to hope, because now she was turning thirty-one and had no husband or boyfriend for that matter. The truth was she had never really been that attractive. She had always been a little overweight, but why lay herself out? One hundred and twenty pounds was already fat. Actually she was curvy, her waist actually existed. The only problem were her thick legs.

 

It didn’t matter that she was actually smart or funny, or that she had a friendly doll face, with two onyx stones instead of eyes and long raven feather black hair, or that she had porcelain white skin and cherry shaped reddish lips. But everybody, all her friends, who were already married and especially her mother kept encouraging her to get a boyfriend and get married, while she still can. That’s the whole idea, she can’t. Time had passed and she was slowly going to die a spinster.

 

April stiffened in her comfy leather chair behind her computer and bit her lower lip. She thought that as in doing so she would be able to stop the mad blush that burned her cheeks and the light tremble that had captured her whole being, while Jake Anderson passed by her office.

 

“Hey, April!” he winked at her and went for the English classics section.

 

“H-hey, Jake,” she mumbled, trying to concentrate on how to breathe, because in moments like these she simply couldn’t remember.

“Breathe in, breathe out, breathe in, breathe- oh stop it! What has gotten in to you?! You are a mature, independent and charming woman. Not some girlish teenager!”

 

But it was impossible for her not to act so, well not when Jake was around. He was the charming and smart and smoking hot English professor in St. John’s. He was thirty-two, but looked something like twenty-two. April leaned on the back legs of her chair just to confirm that once again. Tall and lean, but with broad shoulders; projected face with prominent cheekbones; a brilliant smile matching clear blue eyes; all framed by glorious wavy chestnut hair. April had a crush on him since day one, but never dared to tell him. In all these seven years she had been waiting and will still be waiting for him to ask her out on a romantic candle light dinner on the town, where he would offer her flowers and hold her hand and…

 

“Hello, April!” a girlish shriek rang into her ears making her snap out of her daydreaming and fall off the chair. Jake winced and then smiled back to her before she abruptly got up and smiled sheepishly.

 

“L.O.L, Apes. What’s gotten in to you, girl?!” the girl in front of her desk continued while raising an eyebrow. 

 

April groaned at her nickname, and then rolled her eyes in Jake’s direction.

 

“Oh,” the teenager slapped her forehead. ”Mr. A in the zone, eh?” she winked. “You crazy little thing…”

 

“Mavis Claire Knightley, show some respect for your school’s librarian,” she said in an emphatic voice, and then leaned closer so that she could whisper. “Does my hair look okay?”

 

“Your hair’s just fine,” Mavis replied. “So, what’s the thing with you and professor Charming?”

 

“The usual…he is just looking after some Shakespeare work,” she replied before peeking at him again. He looked like a Greek god.

 

“Girl, if you keep this up some other bimbo will snatch him from you,” Mavis continued.

 

“He is not mine and…” April trailed off. “And this is coming from somebody who can’t keep a stable relationship with William Romary. By the way how are you today? Together or broken up?”

 

At the last question, Mavis rolled her eyes and smiled.

 

“Its autumn time, November and the leaves are gently falling from the trees creating a colourful carpet on the ground…mmm…Why not be in love?”

 

“I’m taking that as a yes…” April said sternly while shuffling through her papers.

 

“Yes!”

 

“Okay, I must remember to have a brand new box of tissues tomorrow.”

 

“Don’t be like that! We are not going to break up just like that!”

 

“Mhm! That’s what you say all the time…By the way, what honour brings you here? Don’t tell me that you are returning Pride and Prejudice?”

 

“That, I am!” Mavis rummaged through her black backpack and handed April a book.

 

“I can’t believe it! After two whole months, I am impressed!” she sarcastically added. Mavis stuck her tongue at her. “Don’t be like that, what would your father say?”

 

“Father already got me very upset. He is forcing me to have dinner with Foppish Frances!” Mavis complained, while narrowing her ocean blue eyes.

 

April giggled. She knew her friend very well, because that’s what she and Mavis were: friends, event though there was a difference of sixteen years between them. Unfortunately for Mavis, her mother died when she was only five years old. She was practically brought up by her father, who April never got to meet. But she imagined him as the very serious and strict lawyer who made donations for the school. Foppish Frances was his supermodel girlfriend, fifteen years younger than him, obviously interested in his money, as Mavis frequently pointed out. She absolutely loathed her. In April’s opinion, Mavis’ father was the kind of man who let his own child in care of housekeepers because he simply couldn’t handle children. Fortunately for him, Mavis turned out pretty well.

 

“Why is that? Wait, doesn’t he always oblige you to eat with them?”

 

“Well yeah, but you see this time was different. He was actually like ‘you have to come’ and when I asked why he said that I’ll just have to wait and see. And I totally wanted to go and hang out at Will’s tonight…” she whined in desperation.

 

“Another reason for you to still be with him tomorrow!” April said trying to make her feel better.

 

Mavis rolled her eyes, her characteristic gesture, after and mouthed a “Whatever…”

 

“Sooo…” April started while sweetly blinking her eyes. “What can I get you?”

 

“Sense and Sensibility, please,” she answered still annoyed.

 

“Wouldn’t you like to read Emma? It is a really good book.”

 

“Hell no! I’m not going to read a book that has my name in it!” Mavis crossed her arms.

 

“Knightley is a fine name. I like it.”

 

“You do…” Mavis muttered again. The fact that she was having dinner with Frances angered her more than usual and she was in one of those upset and silent moods.

 

“Here you go,” April passed her a copy of Jane Austen’s Sense and Sensibility.

 

“Thanks…” she replied.

 

Their attention was drawn towards the glass window in front of the office. In front of it, between leafless oak trees and mud puddles was William Romary. He was nervously beating in the glass and grimacing like a little child. April laughed and Mavis smirked.

 

“I better get going…” she said falling in to her daydreaming phase once more.

 

“You should or else William will have school problems again.”

 

“Bye, Apes!” she waved. “And…” she rolled her eyes in Jake’s direction and winked.

 

“Get out of here!” April shooed her away.

 

Now that she was alone, she could comfortably admire Jake without being disturbed.

 

“Ah, April, just the person I wanted to see,” she heard a high pitch voice.

 

Adopting a smile she turned in her chair. “Victoria Burrows, what can I do for you?”

 

Victoria was getting ready to speak, but she then noticed Jake from above her rectangular shape glasses.

 

“Hey, Jake,” she waved. “Never mind, I’m going to look for the book I’m interested by myself,” she headed for the Shakespeare Literature section flipping her platinum blonde hair; her high heels squeaking on the old parquet.

 

“But, that’s the literature section!” April hollered, but the History teacher ignored her.

 

April rolled her eyes. Young, blonde and thin. What more can a guy ask for? She looked at how Victoria flirtatiously puckered her frosty pink lips. Oh, and interested. She chewed on the eraser of her pencil. It tasted like strawberries. Jake Anderson, James Knightley, men were all the same and women were entirely dependant of them. She looked at the calendar. Another five months until her thirty-one birthday.

________________________________________________________________

Ei bine, imi faceam curatenie in fisiere si chestiuta asta mica am scris-o acum un an si jumatate. Nu stiu daca e cazul sa mai continui. E inspirata din Bridget Jones, cred. Oricum, din calculator am sters-o asa ca bucurati-va de ea aici. E din categoria Chick Flick. De obicei scriu d-astea cand sunt suparata si mai frustrata ca de obicei.