Aşa o dragoste

Te-am visat aseară. Nu mai eram noi cum eram înainte. Adică eram noi acolo undeva, dar arătam diferit…eram mult mai mari. Dar nu despre asta era visul. Bine, şi despre asta. Cred că ăsta era subtextul şi visul era pretextul. Să-ţi povestesc.

Eram în Rusia, în Moscova. Era iarnă şi era frig şi noi eram acolo de o săptămână. Eram împreună, ne vedeam zi de zi, dar tu nu erai cum mă aşteptam eu să fii. Erai mult mai rece şi mai serios ca şi cum s-ar fi anulat tot ce fusese înainte între noi (fusese?).  Nu erai doar tu pentru că altfel eu aş fi fost teribil de tristă.  Mai erau alte persoană şi ne jucam toţi un joc.

În timp ce afară lumea se sfârşea şi Moscova era mai gri şi mai mohorâtă ca niciodată, noi eram toţi într-o cameră la căldură. Stăteam la mese, purtam cămăşi şi haine călduroase. Tu purtai o cămaşă albă.  Ne jucam de-a dezbaterea. Eram toţi tineri şi frumoşi. În timp ce afară fulguia peste pătura proaspătă de ninsoare, noi,  copiii, hotăram soarta lumii. Dar eu nu eram fericită din cauza ta pentru că eram şi erai şi totuşi nu eram împreună aşa cum ar fi trebuit să fie. Nu ştiam dacă tu simţeai la fel.

Îmi era greu pentru că toţi prietenii mei erau în celălalt capăt al camerei. Cu ei ne certam. Ne certam pe lucruri care nu ţineau de noi, lucruri pe care nu le alesesem noi ci hazardul. Întâmplarea făcuse ca noi să fim într-un capăt cu necunoscuţi în timp ce ei erau împreună acolo. Şi lor le eraa greu. Lua mă chema tot timpul la ea. Puteam să merg doar în pauză şi pe restul îi rănea când vedeau că avea nevoie mai mare de prezenţa mea decât de a lor. Nu puteam să merg prea des.

Deşi Moscova era acum liberă, oamenii erau mai zdrobiţi ca niciodată. Era o frică şi o monotonie în aerul dens de fiecare dată când ieşeam din camera noastră. De aceea preferam să stăm înăuntru. Dar scurta noastră perioadă împreună se apropia de un sfârşit. Eu mă resemnasem. Eram cu Lua, cu Dia şi cu Tea pe partea lor. Lua plângea. Plângea pentru că…ei bine, plângea din dragoste şi atât am voie să zic. Vroiam atât de mult să fiu acolo când ne-au anunţat de ultima noastră temă de dezbatere: fabrica de vopsit.  Nu vroiam să plec când Lua mi-a zis:

“Du-te…”

Şi eu am spus. “Nu vreau. Vreau să rămân aici. Nu pot să rămân aici?”

“La echipa verde? Ce să faci la echipa verde?” m-a întrebat.

“Nu ştium” am răspuns. “Să fiu verde, galben, albastru…”

Şi când am spus “albastru” spaţiul dintre noi s-a mărit, iar eu parcă am fost teleportată la echipa mea, echipa albastră.

“Roşu, portocaliu…” am şoptit.

Problema era dificilă. Ţinea de etică în afaceri. Cred că etica în afaceri era subiectul care îmi displăcea cel mai mult. Trebuia să ne aranjăm la mese. Tu stăteai singur la o masă. Lume se tot strângea la masa mea şi tu rămâneai tot singur. Te uitai la mine, dar eu nu puteam să vin. Nu ştiam dacă vroiai să vin. Nu am mai aşteptat să înceapă dezbaterea. M-am hotărât să plec să investighez singură cazul. Am luat-o pe ieşirea din spate, am mers pe poteca gri până când am ocolit întreaga clădire când m-am întâlnit cu tine. Eram singrui. Eram pentru prima dată singuri. Şi te-ai uitat la mine şi m-ai întrebat:

“Ce faci? De ce eşti aşa? De ce de când suntem aici nu ai venit la mine?”

Eu m-am enervat. “Dar tu?  De ce nu ai venit? De ce nu ai venit?”

Ai plecat. Nu m-am întors după tine. Mi-am continuat misiunea. Am luat un tren din gara dărăpănată ca să ajung la periferie unde era fabrica. Am intrat foarte uşor. Pe holuri, oameni în halate albe alergau de colo-colo cu maldăre de haine în braţe. Mişcarea lor era robotizată. Era ca şi cum nu mă vedeau. Cu cât înaintam mai mult, cu atât maldărele de haine albe creşteau. Subsolul avea mai multe niveluri. Hainele erau grămezi aruncate pe podeaua umedă. Nu era nimic acolo, nimic care să merit să fie dezbătut. Dar nu mai puteam să mă întorc. Când am vrut să urc scările, ele se strângeau. Oamenii coborau, dar nu mai urcau. Mi se făcuse frică. Am bătut-o pe umăr pe o doamnă masivă cu permanent care nota ceva pe o foaie. Când m-a privit, parcă se deşteptase dintr-un somn foarte lung.

“Cine eşti tu?” m-a întrebat.

I-am spus cine sunt. I-am spus despre dezbateri. I-am spus că eram un grup de tineri străini.

“Repede, atunci. Trebuie să pleci,” şi m-a zorit spre o ieşire. “Nu pot să te prindă aici.”

“De ce?” am întrebat.

Mirosul de vopsea devenea din ce în ce mai ameţior. Era un miros extrem de toxic, parcă îmi atrofia simţurile. Am lăsat-o pe doamna să mă poarte  până la o ieşire unde era o gloată de oameni îmbrăcaţi în halate. Eram toţi sus pe o platformă. În jos curgea un râu negru şi mâlos. Gloata părea alarmată de prezenţa mea, însă doamna i-a liniştit. Ţinea protector mâinile pe umerii mei.

“E inuman ce se întâmplă aici,” am zis.

Nu mi-a răspuns. Sosise un autobuz imens pe două etaje. Ne-am îmbarcat. Al doilea etaj era descoperit. Am urcat cu doamna până la el. Când am pornit părea că eram înconjuraţi de dealuri de zăpadă. Tinicheaua huruia pe autostradă către Moscova, iar râul de chimicale bolborosea furios în urma lui.

“Nu opreşte nicăieri,” a spus doamna. “Când trecem de gară, te ajutăm să sari.”

“Să sar?” am întrebat.

“Sari!” m-a ridicat şi m-a aruncat.

Am strigat. Am plonjat în zăpadă şi m-am rostogolit până când m-am lovit de trotuar. Căzusem lată. Lumea trecea pe lângă mine şi nimeni nu se oprise o clipă. M-am ridicat. Am curăţat zăpada şi am pornit spre institut. Mergeam încet cu mâinile în buzunar gândindu-mă la ce văzusem. Mă gândeam că poate aş fi înţeles mai bine, dacă eram pe perioada comunismului. Nu puteam să înţeleg cum astfel de lucruri încă se mai pot întâmpla acum. Am început să suspin. Vroiam să plâng, dar am auzit nişte paşi cunoscuţi în spatele meu. Era domnul bibliotecar.

“Ce s-a întâmplat?” m-a întrebat.

“Nu ştiu…” am răspuns îngândurată. “Sunt aşa de nervoasă. Am fost la fabrică şi este groaznic ce li se întâmplă oamenilor acolo.”

“Şi eu am fost,” mi-a arătat o mapă. “Am luat toată documentaţia. O să găseşti tu o soluţie,” şi a luat-o înaine.

“O să găsesc,” mi-am spus în gând. Am început să alerg. Ştiam unde alergam.

Am intrat în institut pe uşa din spate. Am zorit pe holuri până la biroul tău. Aveai propriul tău birou. Erai un fel de director financiar. Am intrat peste tine şi erai cu cineva. Nu mai ştiu cu cine. Ştiu doar că am spus răspicat şi tare.

“Te rog dă-l afară.”

Am aşteptat pe hol după şi persoana a ieşit fără să se uite la mine. Am intrat şi m-am aruncat în braţele tale. Te-am sărutat. Mâinile mele îţi cuprindeau faţa, obrajii, tâmplele, totul. Ne contopeam şi mă simţeam că la început. Simţeat că aşa ar fi trebuit să fie dintodeauna. Noi doi într-o cămăruţă micuţă devorându-ne până nu mai rămânea nimic din niciunu. Aş vrea să fim aşa pentru totdeauna. Nu împreună, dar aşa. Eu, eu şi tu, tu. Bine şi împreună. Dar dacă am reuşi să rămânem aceeaşi pentru totdeauna…Am crezut că nu vei mai pleca.

“Este aşa de greu,” ţi-am spus. “Chiar aşa este.”

“De ce, draga mea, de ce?” m-ai întrebat sărutându-mi ambele mâini.

“Pentru că,” simţeam cum îmi tremurau corzile când vorbeam. “Pentru că ştim atât de multe. Înainte viaţa era mai simplă. Din mai multe motive. Existau mai multe certitudini. Am evoluat şi cu cât societatea evoluează mai mult cu atât angoasa creşte. Difereneţele dintre noi au ajuns să ne distrugă. Nu mai suntem la fel de umani ca înainte. Înainte avem certitudinea unui loc de muncă. Dar şi relaţiile dintre oameni erau mai uşoare. Acum oamenii sunt mai închişi. Tocmai din cauza evoluţiei. Sunt prea serioşi pentru vârsta frumoasă pe care o avem. Şi eu vreau să scap, dar tu nu! Tu nu!”

M-am oprit. Erai trist.

“Şi aveam şi un simţ al aventurii. Chiar îl aveam. Nu ne era frică de necunoscut. Acum sunt pur şi simplu mult prea mulţi factori care ne influenţează. Sunt aşteptări mult prea mari.” Am râs. “Chiar şi de la tine am aşteptări mult prea mari. Adică… cred că dacă am avea o şansă…noi doi, ştii…”

Eram obosită şi vroiam să plec, dar m-ai prins de mână. Atunci am simţit că fac febră şi că mânea mea devenea de lut în mâna ta. Am simţit că urma să îmi spui tot ce vroiam să aud şi că chiar aşa va fi, dar nu spuneai. Atunci a venit mama mea să îmi povestească despre Ivan. Tânăr, moscovit, cu o condiţie financiară excelentă care mă iubea şi vroia să aibă grijă de mine. Şi vroia să aibă grijă de mine!

Şi ea îmi turuia asta şi tu nu spuneai nimic. Nu spuneai nimic. De ce nu spunea nimic? Aşteptai să sar la tine în braţe? Să te aleg eu pe tine?

 

Aş vrea, crede-mă aş vrea, ca sub influenţa lui M. B. să fie aşa. Să ne iubim. Să ne mântuim unul pe altul pentru că…ştii cum îţi povesteam eu despre evoluţia aia? Eh, din cauza ei este tot mai greu să găseşti într-o lume în continuă expansiune pe cineva pentru tine şi tu pentru el.

Ela şi Fitz, o poveste care nu poate fi spusă

Cel mai frumos, cred eu, este atunci când se întâmplă ceva şi nimeni, nici măcar factorii determinanţi(tu şi eu) nu reuşesc să îşi dea seama ce. Poate că noi căutăm tot felul de semnificaţii din ce în ce mai obscrue şi din ce în ce mai frumoase, şi omitem ce este de fapt evident. Sau poate că nu s-a întâmplat nimic. Este chiar posibil să nu se fi întâmplat. Dar noi suntem prea tineri şi prea pătimaşi ca să credem asta. În orice caz este frumos  şi oricum aş lua-o mă aflu într-o poziţie foarte romantică.

“Uneori mă simt ca Ela din Ultima noapte de dragoste,” ţi-am spus în câteva rânduri. “Nu am destulă mândrie încât să îmi ascund sentimentele.”

“Domage, cherie, domage,” cinism şi atitudinea blazată care ne caracterizează generaţia.

Elena şi simpaticul Fitzwilliam s-au reîntâlnit după un an pentru o zi. Era ceva în ambii care trăda o oarecare maturizare; barba lui Fitzwilliam sau poate felul în care Elena şi îşi rimela ochii erau semne superficiale. Ea era încă un copil, iar el..

“Eşti tare haios, tu…” i-a spus ea rezemându-se de umărul lui. Era mult prea încăpăţânată ca să creadă că el era tunci numai luciditate şi numai maturitate.

Este teribil de greu atunci când te reîntâlneşti cu o persoană care reuşeşte să trezească în tine atâtea lucruri. Poate că exprimarea este pretenţioasă, dar aşa se îmtâmplă. Nu mă refer numai la foştii amanţi; mă refer la persoanele acelea remarcabile pe care simţi că deja le cunoşti, cărora le atribui calităţi pe care de fapt nu le au; persoanele pe care ai vrea să le cunoşti. Cele pe care le recunoşti da. Ideea de recunoaştere mă va obseda poate mult timp. Aş vrea să nu am un comportament tipic, dar îl am şi îl ai pentru că deja nu mai suntem nişte animale primitive care descoperă ceva nou, nu. Doar că e nou pentru noi. Da. Da. Da. Da.

Mi-a spus că ar trebui să mă las de scris. Că scrisul meu este prea sacadat, că nu există ordine şi pentru că nu există ordine nu poate nimeni să se regăsească în paradigmele şi sintagmele false pe care eu le trasez în spaţiu. Mi-a spus, eu zic să nu mai scrii. Aşteaptă cinci ani, poate te mai maturizezi şi poate te mai cuminţeşti. Cât aş vrea să pot să mă las. Dar mă cuprinde uneori aşa un elan…un teribil elan când mă gândesc la tine.

Fiecare alineat are al unui cântăreţ care trage nervos de pian.

Se face că…Ela şi Fitzwilliam sunt personaje ideale. Sunt încă în formare sunt tineri şi îi poţi manipula cum vrei. Îi poţi încadra într-o poveste de copii sau într-un scenariu de Hollywood, într-un film franţuzesc sau italian sau chiar să uiţi de ei pe un scenariu de telenovela.

Prima poveste a fost frumoasă, însă aceasta este povestea care, oricât de mult se chinuie autorul nu poate să iasă la iveală. Este prea grea şi prea complexă ca să se dezgolească aşa în faţa oricui.

“Domage, domage…”

Nu e poveste tocmai plăcută, dar nu e nici tristă din fericire.

Aceasta nu este o poveste, este o înşiruire de gânduri, iar nimeni nu are timpul de ele, nimeni nu le poate asculta pentru că sunt atât de similare cu ale celorlalţi…şi totuşi atât de unice.

trebuia să mă las când încă se mai putea.

Soarele în Mediterană

Ca să fiu sinceră, aș putea să spun povestea asta pas cu pas, fără să omit niciun detaliu, iar dacă ar fi să încerc să o îmbrac în mister ca să placă mai mult cititorului, i-aș răpi din farmec și din candoare.

În fond, știu că este deja redundant să istorisesc totul din perspectivă feminină, dar dacă aveți răgaz o clipă, va fi probabil una dintre cele mai frumoase povești pe care le veți auzi. Este cu oameni tineri, frumoşi și pătimași cu mare și soare și ramuri de măslin și mai ales, este autentică.

Ne-am cunoscut pentru prima dată marţi, într-o seară de august târziu. M-a văzut el pe mine, nu eu pe el. Eu tocmai mă întorceam la prietenii mei când el m-a oprit. Era august şi aşa de răcoros. M-a oprit ca să mă întrebe cum mă cheamă. Nu a fost deloc dragoste la prima vedere şi nu a fost nici scânteie, nici fior. Pur şi simplu eu eram Elena şi el era Fitzwilliam. Avea un nume prea lung. Eu m-am dus la prietenii mei, el la ai lui. Dar providenţa a făcut ca în aceeaşi seară prin alte cunoştinţe să ne aflăm la aceeaşi masă. Şi era un personaj curios şi caraghios. Şi vorbăreţ. Era o plăcere să privesc la acest Fitzwilliam care la vremea respectivă citea Maestrul şi Margareta. Bănuiesc că este evident că atunci când a plecat la culcare eram curioasă să îl revăd a doua zi.

Totul era frumos, şi deşi el cu siguranţă  nu ar admite aşa ceva, în seara aceea ne-am recunoscut cumva unul pe altul.

În a doua seară deja ne cunoşteam. A fost un deliciu să îl ascult. Era straniu, deşi am realiazat asta cu mult mai târziu, că deşi buzele i se ţuguiau pătimaş şi ochii îi sclipeau verzi în spatele ochelarilor dreptunghiulari eu vroiam doar să îl ascult. Şi am fi povestit toată noaptea dacă organismele noastre nu ne-ar fi ordonat să ne odihnim.

În a a treia seară m-am cocoţat pe nişte tocuri roşii, iar el mirosea deosebit de delicios. Avea un parfum cu note intense de mango şi fructe exotice. Ne-am plimbat doar noi doi pe străduţele insulei. Adierea bătea lin frunzele portocalilor. Încă ceva, ceva extraordinar la Fitzwilliam- zâmbea întodeauna. Era un zâmbet plăcut care se desprindea tot timpul ca un dar. Cu acel zâmbet minunat mi-a oferit braţul şi sacoul lui alb. Ne-am întors legănându-ne la vilă şi am stat rezemată de el pe treptele amfiteatrului până în zori. Era o noapte tăcută şi albastră. Pe cer se afla singură luna. Aveam gâtul uscat de la atâta vorbăraie. Uneori mai închideam ochii şi oftam “Cât de frumoase sunt stelele…” şi el mă corecta ca pe un copil “Nu e nicio stea pe cer, dar da…sunt frumoase…”. Ne-am sărutat pentru prima dată în seara aceea. A fost repede şi smucit. Era pentru prima dată când cineva mă săruta aşa.

Următoarea seară ne descopeream din ce în ce mai mult. Era foarte atent la detalii. Mă ţinea strâns şi urmărea cu atenţie fiecare contur al meu în timp ce eu mă înfruptam însetată din gîtul lui parfumat.

Dimineaţa când am plecat cu vaporul pe o altă insulă am dormit pe pieptul lui tot drumul.Plaja era mai fină şi mai albă acolo. Ziua, pe lumină era timid, dar asta nu deranja cât timp îmi povestea despre…despre ce vroia el.

În ultima seară am plâns. Ne aflam amândoi pe plajă, întinşi pe nisip. Era linişte. Din când în când se mai auzeau valurile frângându-se de mal. Atunci mi-am dat seama că îmi va lipsi. Până atunci blocasem gândul despărţirii din mintea mea. Acum mă copleşea. Nici acum nu înţeleg de ce. M-a rugat să nu mai plâng. M-a împăcat. A fost cea mai scurtă noapte dintre toate.

A plecat în zori. Ne-am sărutat de atâtea ori înainte să plece.

“Acum chiar trebuie să plec, dragă,” a zis.

“Nu îmi spune dragă,” i-am răspuns pătimaş. “Nu vreau să fiu o dragă. Dacă nu sunt draga ta, prefer să fiu Elena.”

Amândoi eram neputincioşi. A plecat şi la fel şi eu.

Această poveste, cum v-am promis, a fost scurtă. Sfârşitul, de ce să vă mint, nu îl ştiu nici eu. A rămas deschis şi probabil că este o altă poveste…

Trăire Autentică

Era prima dată când Gia îl vedea după moartea domnului Lascu. Atunci când aflase de moartea lui, tocmai ieşea pe uşă la un ceai în centrul vechi. Nu îl mai văzuse personal pe domnul Lascu de doi ani, dar îşi aducea bine aminte de el. Îl îndrăgise mult când încă era copilă. Au băut de multe ori limonadă vara în grădina cu flori a bunicului ei. I-a arătat arta ei din vreamea aceea şi au jucat la un moment dat cărţi toţi trei, atunci când bunicul ei terminase mai devreme cu plivitul buruienilor. Fusese o perioadă când îl iubise cu adevărat; o perioadă de care ea nu îşi mai amintea. Tocmai de accea era sigură că dragostea ei fusese sinceră până la deşteptare; la maturitate. Se pierduse pe sine cea mică şi uitucă.

Grija ei principală rămânea tot el. În urmă cu un minut o îmbrăţişase strâns pe bunica ei în holul de la intrare când orologiul bătuse ora trei. Încă mai avea ochii roşii. Toată lumea îl îndrăgise pe domnul Lascu. Probabil că bunica ei ar fi plâns şi dacă ar fi murit un om complet străin. Nu pentru ea îşi făcea griji. De un minut tot stătea în dreptul uşii lui. Inspiră adânc şi ciocăni.

„Intră!” îi auzi vocea răspicată din spatele uşii.

Iatacul era semi-obscur. Jaluzelele erau trase, dar uşa de la terasă era întredeschisă. Un fascicul de lumină albă traversa camera luminând scoarţa moldovenească de pe jos, vitrina cu sticle şi bibelouri şi uşile lăcuite ale şifonierului. Patul cu cearceafurile grele şi albe se afla în penumbră, iar deasupra lui se ridicau rotocoale de fum.

„Ia loc, Gia,” arătă cu vârful ţigării spre fotoliul de lângă pat.

Acolo era locul ei obişnuit. De fiecare dată când se întorcea în casa cea veche el o primea în iatacul lui şi o poftea pe fotoliul dublu de lângă pat. Putea să stea turceşte sau să se ghemuiască ca o pisică, dar acum nu putea să stea decât dreaptă cu spatele arcuit şi capul uşor înclinat. Îl pirvea cu atenţie. Nu vroia să îi scape niciune gest. Nimeni nu îşi făcuse atâtea griji pentru el cât îşi făcuse ea. Toată lumea spunea că era „bine” şi ridicau stânjeniţi din umeri, dar ea nu credea asta. Prietenul lui cel mai bun tocmai murise. Singurul lui prieten murise. Prietenul lui dintodeauna murise.

„Cum te simţi?”îşi ţuguie corespunzător buzele.

El trase adânc în pieptu-i firav şi apoi suflă fumul deasupra capetelor lor. Peretele se îngălbenea sub ochii ei. „Sunt bine,” îi răspunse uitându-se la ţigara care era acum pe sfârşite.

Însă Gia continuă să îl privească cu ochi sticloşi. Îşi promisese că nu o să plângă. Stătea proptit de perne în halatul verde închis din material văscos desfăcut. Dedesubt putea să îi vadă prin maieul alb pieptul pulsând molatec şi obosit. Tuşi, iar ea văzu cum inima lui trăgea disperată de firele putrezite care pompau funingine în ea. Ştia că asta era o inacurateţe medicală; acest gând poetic al ei. Însă el prinsese aripi şi se contopise cu pâcla de fum de deasupra. Părul lui creţ şi grizonat strălucea în lumina diurnă. Îl privea din profil. Tăietura romanică a nasului îi aducea aminte de un rege, de un imperator al antichităţii. Dar era un om nenorocit acum. Era un om care îşi pierduse cel mai bun prieten.

„Tu ce faci, copile?” o privi cu ochii ageri ca de vultur prin lentilele groase ale ochelarilor.

„Bine,” Gia a dat din cap. Strângea nervoasă fusta în pumn. Nu ştia cum urma să se desfăşoare ziua.

Bunicul ei era un om singuratic. Avea nişte convingeri puternice asupra importanţei familiei. Îşi dedicase existenţa fericirii bunicii ei, a mamei ei şi acum a ei. De fapt asta nu era o scuză. Motivele pentru care nu şi-a făcut prieteni rămân un mister. Rămân ale lui şi numai ale lui. Ani de-a lungul domnul Lascu a fost singurul lui prieten.

„L-au înmormântat pe Gheorghe ieri,” a spus privind distrat la uşile şifonierului.

„Ştiu,” se uită ruşinată la pantofi.

„Mai bine că nu ai venit, Gia. O înmormântare nu e un loc pentru copii.”

„Da,” îşi strâmbă buzele ca şi când i-ar fi venit în gură ceva amar. „Eu când am aflat că a murit am ieşit în oraş…” se uită către uşă sperând ca bunica ei să apară. „Am zis că…viaţa trebuie să continue, nu? Am zis că el e un om în vârstă, că aşa e legea firii, că acum este într-un loc mai bun…”îşi muşcă buzele. „Că acum e undeva şi zâmbeşte, că se uită la noi şi ne vede mici…că e împăcat.”

El se cutremură. „Păi, aşa e…”

„Nu!, mârâi cu indignare. „Cum să fie aşa? Cum să continue viaţa? Cum să continue viaţa când cineva şi-a pierdut cel mai bun prieten?Ce fel de viaţă este aia?”

Se încruntă. Cuvintele ei îl răneau. „Gia, te rog, termină cu prostiile astea.”

Ea simţi cum lacrimele pocneau în ochii ei şi se scurgea pe obrajii pătimaşi.

„Gia, te rog!”

„Tocmai ţi-a murit cel mai bun prieten.”

„Gia…” bunicul oftă. „Nu vreau asta, te rog,” înfipsed mucul de ţigară în scrumieră.

„Eu înţeleg, tataie,” se uită cu dragoste la el. „Chiar înţeleg…lucrurile astea…sunt de o profunzime psihologică…”

„Profunzime psihologică!” se strâmbă el. „Ce e aia? Ce ştiu eu, că sunt doar un amărât de grădinar…”

Îşi muşcă nervoasă buza de jos. „Eu nu am venit aici ca să îţi vorbesc din cărţi. Nu am venit aici ca să filosofez pe seama ta.”

„Dar de ce pomeneşti lucrurile astea?” o privi atent dintr-o parte. „Dacă nu pentru asta ai venit de ce le menţionezi. Eu nu te-am acuzat de nimic, copilă. Ascultă tu aici, cu astea să te duci la mă-ta mare! Să plângeţi amândouă ca muierile şi apoi să le scrii tu ca o poetesă ce te crezi! Pe mine să mă laşi în pace!” şi tremura.

Gia nu mai ştia ce să facă. Îl privea acum pierdută. Se uită în spatele ei la fasciculul de lumină ce veghe asupra lor. Venise cu un plan; un plan diplomatic. Venise cu vorbe lung şi raţionale. Acum era pierdută. Vroia să ajungă la el, vroia să îl ajute, dar el nu avea nevoie de asta. Continuă să plângă cu lacrimi calde şi umflate.

„Gia…” mâna lui aspră se întinse către ea şi îi cumprinse obrazul. Simţea cum sângele erupea sub degetele lui. „Copil frumos şi prostuţ…” îi ridică bărbia. O privea înţelegător din spatele ochelarilor. Se simţea într-o oarecare măsură privilegiată. Mama ei îi mărturisese că el nu arătase aşa o mare dragoste pentru nimeni altcineva. Pusese asta pe seama anilor ce îl îmblânzesc pe om, dar acum îi părea că se identifica, cu el. „Nu mai plânge, Gia.”

„Nu mai plâng…”îşi şterse obrajii.

Se ridică şi îşi netezii fusta. El se încheie mai bine la capod şi se cuibări ca de obicei în culcuşul de perne. Trecu prin fasciculul de lumină. A stat cu mâna pe clanţă preţ de câteva clipe înainte să îi arunce un „la revedere” peste umăr. El deja dăduse drumu la televizor. Camera căpătase din nou aura ei obişnuită. Închise uşa în urma ei.

_________________________________________________________________________________________________________________________________

În amintirea lui Gheorghe Gabrizov

Dollhouse

I found my mother fainted on the hallway halfway through the distance between the drawing room and kitchen. I was expecting this ever since yesterday, the third day she went without eating. She became like a pet. I used to leave her food on the table and then find the plate empty. She was indeed much like a cat; a savage stray cat you kept in your house hoping that one day she’ll get used to you and let you pet her.

Since it wasn’t a surprise for me, I leaned over her, brushed the gray strands of what was left of her hair and took her pulse. My warm rosy fingers barely felt it. That was when I panicked. Suddenly I backed away and yelled; my face losing it’s composure; mutilated by fear of death.

“Gaspard!” I yelled so hard my lungs hurt.

I wasn’t expecting that, honestly.   I was expecting to yell “Help!” or something among those line. However, I yelled my boyfriend’s name and he came rushing down the stairs.

“Gaspard, call an ambulance!”

He didn’t own a car. He was too bohemian for that.

“Maman, please no! Maman, wake up!”

But she wasn’t waking up no matter how sweet and scared my words were. It’s natural that a person’s sense of duty to take over her feelings. It was her duty to faint. It was her duty to die. I went ahead to open the gate and lock Louie in the bathroom, otherwise he would have surely attacked one of the five men dressed in white who came to take my mother to the hospital. It was comforting to watch them pick her up and take her to the van while clutching onto Gaspard’s flannel shirt. They looked like angels. It was my duty to cry even though minutes ago I took her pulse with such natural calm.

“There, there, Lolita,” Gaspard whispered as he ran his fingers through my long black hair. “Would you like me to walk you to the hospital or should I call a car.”

“Call a car,” I replied feeling weak in the knees.

I waited on the sofa until the taxi arrived. I sat in the backseat and watched as we past by the trees of our petit village. It was twilight, late autumn and even though those magnificent beings have been stripped of their leaves, their strong branches still clung to the sky. Ever so unsure; ever so tense. Two hours later, my mother was stabilized and had an IV pumping vitamins in her system. I watched her from behind the glass window. She was dreamily starring at the neon ceiling. I was scared, truly scared. I didn’t want my mother to die, although I would have killed myself long time before now, maybe even the day she found out my biological father died. I am sure they loved each other. In my mind I imagine them hugged on the rusted leaves, my mother small and fragile crouched under his arm. I imagine him with that tonic smile and his round eyes gently stroking her hair. He looked truly sad.

The doctors say that this behaviour is not normal. They say that leaving her alone would be hazardous for her health. They say that I should send her to a mental facility. In my mind I knew it would be easier. Taking care of her was torture. She was deliberately torturing me. I clutched my chest and looked down the hallway. Gaspard was waiting on a chair. His elbows were propped against his knees. He rested his forehead on his hands. His red hair shun covering his wax like features. Even though Gaspard was not looking at me, I knew he felt my pain. That was comforting. Actually, maybe I was just imagining that he felt it. It was still comforting.

“Would you like a moment with her?” why do all doctors have to say that?

I smiled and went inside. “Ca va, maman?”  I sat on the bed and took her hand. -Look at me! Look at me!- my mind screamed. “So, le docteur said that trying to hurt yourself is not good and that I should send you away at a mental facility,” I bit my lower lip. She was not looking at me. Her ghostly blue eyes were concentrated on the light. “Look if you want to, I won’t. I can take care of you. I want to…” I grasped her fingers.

I felt my dry throat. I was going to cry. I never cried. I didn’t want this. I wanted my mother back; the one who took care of me like I was her little doll. Well as much as I wanted her, she was not here anymore.

“I love you so much. Why don’t you want to come back?!” I cried. “Please!” She was not listening. “Goodbye,” it was the last thing I ever said to her.

“Are you okay?” Gaspard asked as he put his arm around my shoulders.

“No,” I growled. “Let’s go.”

We walked. He put his jacket around me. It was exactly as it should be. Two lovers. She was hurting. He was poor. One foggy autumn night.France. Love. Running make-up on her pale cheeks. Could I demand for more?

No. But fate demanded tragedy.

He opened the door.

“I feel sick…” I looked at him over my shoulder.

He left me standing in the hallway.I heard him in the kitchen pouring me water. The light was bright. My fingers ran over the cabinet piano’s  keyboard.Gaspard returned. He was sitting right next to me. I was sobbing.

“She is not coming back…She is not coming back!” I angrily hit the keyboard.

“C’est bien, c’est bien,” he whispered and held me.

I continued crying. He walked me to my bed. He put the covers on me. The wind was fidgeting outside. Gaspard let Louie, shut the light and came back. He held me all night. I couldn’t sleep. I couldn’t help, but wonder how it would have been if the circumstances were different. Would I be with another? Would I be another?I fell asleep towards dusk. And it wasn’t for a long time, je suis sur. I woke up alone. The air felt cold and dense. I walked barefoot and felt each and every screech of the floor. I looked in the mirror and gently touched my bones. It felt hallow. I felt hallow. And then desperation. Everything was dark and cold from the bed’s iron bars to the white lace curtains. I became frightened.

Gaspard was nowhere. Nowhere. Nowhere. The fear was overwhelming. Like that time when I tried to hand myself. This time I was genuinely scared. So I did the only sensible things which came to my mind. I went to the liquor cabinet, took the only bottle of vodka we had and threw it on the living room carpet. I took Gaspard’s lighter which was conveniently lying on the coffee table and set everything on fire. I rushed outside, took Louie in my arms and waited on the other side of the road. In less than a moment the white house was on fire. The flames were smothering it. Louie was barking and struggling in my arms. I was crying. I can’t remember a time when I cried so much.

“Lolita!”

I smiled. He was coming after me, my bohemian hero. I think I even laughed.

“Lolita!”

Before I knew it, I was in his arms again. I let Louie go. He was angrily scolding us. The neighbours were coming out. They were yelling. The firemen were being called. My rose garden was now dry. No more weeds to cut.

“Are you okay?” he asked. He held my face in his hands. “Lolita! Are you okay?!”

I nodded. He opened his arms and let me in. I cried, I yelled and I screamed.

The firemen didn’t manage to save much. It didn’t matter, though. I wasn’t planning on returning.  The last time I laid eyes on it was when I looked over my shoulder- Louie in my arms and Gaspard’s arm around me-. It was black and dead. My neighbours were floating on the street like ghosts.

“What am I going to do, Gaspard?” I asked.

“Lolita,” he carefully looked at me. “Did you deliberately set your house on fire?”

“Yes,” my voice was quiet. I couldn’t take my eyes off the black pavement.

I heard him gulp. “You’re gonna be fine.”

Gaspard lived with his mother and stepfather above their cafe. There was no one inside apart from them. His mother was a short plump lady who always wore a checked dress. Today it was reddish brown. Her hair was fiery red and she wore glasses. His stepfather was sitting in a chair smoking his pipe and reading the newspaper. I felt uncomfortable. Outside everything was hard black and white- digital colours- in here everything turned warm translucent orange. It felt simple. It felt home, a home I didn’t belong to.

“Hey, mom,” Gaspard said. I couldn’t take my eyes off the black and white tiles.

“Dolores is going to stay with us.”

“For how long?” his mother coolly asked.

That was when I met her beady black eyes. They showed no sympathy.

“I don’t know,” he replied. “For as long as she wants,” he cleared his voice.

“Georges!” she cried.

Her husband looked at me from above his newspaper. “Do keep the dog in your room, Gaspard,” he smiled.

I felt lucky. I wasn’t expecting they would let me keep my dog. His mother scoffed. Gaspard took me by the hand and up the stairs.

“Merci…” I whispered.

It was the first time I was in his loft. I let Louie down. It was exactly what I had expected: the books, the cassettes, the cigarette buds, the bohemian mattress and the faint light bulb. I was all Gaspard and I had never felt so happy- I fought the urge to cry. I am sure the my naive smile grew when he took my face in his hands and started kissing every inch of it. Hours later we were blissfully wrapped in each others arms so close that I could no longer tell where he began and where I ended. The only sound I could make out was Louie nibbling on Gaspard’s sneakers. I couldn’t even make out the sound of our breaths. We could well be dead or perhaps we weren’t us anymore. Perhaps we were two nameless lovers in a painting. However his inky black eyes were wide open looking at the ceiling. There was a warm autumnal light in the room. His bony arms were wrapped around me. That I knew. I sighed and snuggled closer. He kissed my head.

“Thank you…” I whispered clutching onto the sheets.

“Thank you for what?” he asked.

I propped my head against my elbow to look at him. His face didn’t betray any emotion.

“For this. For letting me in your life.”

His long fingers gently touched my cheeks.

“Why did you set your house on fire?” he asked.

I bit my lower lip.” i didn’t belong there. It felt strange and…so foreing. And you weren’t there…I was so frightened. ” It was all I could muster. A worried frown was shadowing his poetical forehead. “Je t’aime,” I kissed his palm.

He just looked at me. He was obviously tired. I understood how hard it was for him. The lines of his face were tense. His lovely red hair looked like a halo. My saviour.

“If I…” he started. “If I never leave you again, will you stop hurting yourself?”

I felt guilty. I nodded.

“Then,” he sighed. “Will you marry me?”

I stared at him.

“I don’t have a ring,” he shyly added.

“You want me to marry you?”

He nodded.

I wanted to cry again, but I couldn’t I owed Gaspard too much. In my moments of sanity I understood that he asked me to marry him because he needed me, because he was scared too. That was beyond love. That was more than a dammed like me could hope for.

“I do,” I hugged him. “I do!” I smothered him with kisses.

“Okay, okay,” he soothed me with his hoarse voice.

Two months later, Georges helped me sell the remains of the house to some ignorant English family and was had money to get marries and buy a new coffee machine for the diner.

Lady Fortune

Lady Fortune

Lady Fortune and I were playing cards one evening. Now, we are not friends, Lady Fortune and I. We just play cards from time to time. She always wins.

We usually played in the back of a bar on a shabby wooden table. She sat against the wall, her black cloak always floating around her like a shredded shadow. She was a tall, boney woman. Her wise gray hair was always pulled back into a rich bun. I was sure it was extremely long. She wore it the same way women in the seventeenth century used to. Her eyebrows were black and perfectly arched above her round smoky glasses. I had never seen her eyes, but I pictured them as very alert and understanding as if they could see millions of moments into the future. Her cheeks were terribly pale and sucked in underneath her prominent facial bones. Her lips were dry and red. She always seemed to keep them pursed. Her hands were long and she had pianist fingers. Her joints were piercing through her canvas skin. She had big rings on her fingers.

I smiled. She won again.

“You seem to be losing tonight,” she casually said while dealing the cards. She always dealt them.

“Yeah…” I replied leaning back in my chair.

The midnight sky was inky black as if a distracted writer had knocked down his ink-pot over it. There were quite a lot of stars as opposed to other nights. I started rocking back and forth in my chair.

“What are you thinking of?” she kept dealing the cards.

“As if you don’t know,” I hummed.

“Naive child…” she arrogantly grinned.

I fell off my chair. It broke into pieces.

“Ouch!” I cried from the cold ground.

“Keep focused,” she severely said.

“Fine,” I angrily pulled my chair back. “You didn’t need to do that,” I groaned as she passed me my cards.

She had perfectly manicured square nails. It was a classy red colour. My eyes lingered on the emerald ring she wore on her left hand.

“Do you like my ring?” she smirked.

“It’s a very beautiful one,” I replied.

“It reminds you of something, doesn’t it?” she asked.

“It does,” I nodded.

“Or should I say someone?” the words strategically rolled off her tongue.

I felt a lump in my throat. I coolly looked at her. “The way you read my mind continuously amazes me.”

She laughed. “Have I ever told you how I came to it’s possession?”

“No.”

“It belonged to very honourable and admirable person.”

My eyes curiously rested on Lady Fortune. I was disturbed since she did not utter compliments so freely.

“Was it Louis?” I asked.

Lady Fortune stiffened. She was not an impressionable woman. However, she was once in love. That was fatal for her. She loved a man of great fame- Louis Quatorze. Louis had loved her too, but, oh, his simple mortal condition made him forget.

“This was a woman,” she dryly replied. “A woman with the wisdom of a king and the heart of a fool. Josephine was her name.”

“What did she ask for?”

“The safety of her husband,” she spat.

“What was her husband?”

“He was a general.”

“And did you grant her that?” I reluctantly asked.

“I did, and even how…”

“What did you do?” I frowned.

“I saved him, but he lost the battle, he lost the war, he lost France.”

“Napoleon…!” I gasped.

“Wretched fool never lost her…” she snarled. “I win.”

A cat fell off a trashcan and made the silence shiver for a moment. Then movement turned quiet again in the foggy alley. The air was filled with an unpleasant odour coming from the sewer. Some place far away, a cricket was playing his violin…

“It can be yours,” she said holding up her hand.

“I don’t want your ring, Lady Fortune,” I sighed.

“If you win this next round, I will grant you anything you request.”

“Anything?” I smiled.

“Anything.”

Lady Fortune was toying with my head. She never lost. We played just like usually did. When it was time to reveal our cards she had all twos while I had…I had all Aces.

“Y-you…you lost…”

My heart was beating very fast. I felt small beads of cold sweat dripping down my neck. My throat was dry and my nails dug deep into my palm.

“You look pale, dear, what’s the matter?” she smiled pouring herself a glass of red wine. She took a sip and nervously laughed. “You won! What’s the matter?”

My lips were sucked dry. I could barely move.

“You don’t look good at all, dear,” she got up and floated next to me. “Here, drink some wine,” she propped the glass against my lips and put an arm around my shoulders. I drank it until the last drop. “Feeling better?”

I nodded.

“Good, now tell me, “ she lowered her face so that we were on the same level. “What is that you wish for?”

“You know what I wish for,” my tone was so determined that I scared myself. “Love.”

Lady Fortune’s upper lips started trembling and her forehead started contracting into many small wrinkles.

“Love?” she whispered. “Love?!” she angrily screamed. “Is that what you ask for?! Love?!” she pushed the table away and I fell off my chair.

“I could have offered you virtue, any unknown treasure of this world, wisdom and instead you ask for love? Love?!” the words came out like venom as she grew in anger. “You ask for pain, that is what you ask? You foolish, foolish, child!” she gasped. “I will give you such a love…you demand for love? But are you worthy of it? I will grant you your wish. I promise you that love you desperately crave for. However, you will have to wait. And you will wait long for it to find it’s way to you. And if it will find you worthy, than yours it will be,” she ceremoniously said.

As I watched her, I saw regret and sadness on her old face. She was leaving me.

“No…” I got up on my elbow and reached out for her.

She took my hand in hers. A piercing pain shot through my body. She was very cold and her fingers seemed to strangle me.

“Goodbye, my friend, my child…”she kissed my forehead.

“No…” I cried without letting go of her hand.

She turned into dust in my hand and fell into her shredded cloak.

“No!” I yelled in the cold alley.

She was Lady Fortune, but before that she was my friend.

I woke up the next morning in my white room. I crawled out of the sheets and opened the window. A silvery beam pierced through the fog and smoke. The other houses were sleeping while the power plant horns continued to spit smoke and death. And in all this monotonous scenery I saw a miracle. It was so small that I barely made it out, but there it was: a delicate green hummingbird floating above my fingertips. My heat filled with hope once again. Love was out there sleeping. All she had to do was wake up and see it. I will be waiting for her. I spotted Josephine’s ring on my table. I will give it to her when she comed. The sky turned pink. It was covered in a tender light.

And then came dawn.

Je m’appelle Lolita

I’ve been doing a lot of creative writing, but it did not satisfy. This does not satisfy me very much either, but it’s an interesting experiment. Here is a combination of English and French

____________________________________________________________________________________________________________________________

Je m’appelle Lolilta

Je m’appelle Lolita et je veux me tuer. I live in a small village near Paris in a château. But it’s a different than all the other châteaux dans le monde. It’s an old white house with a porch and a swing dans le jardin. The whole village is very romantic. A lot of tourists pass by my house, young couples on their romantic honeymoon stop to take pictures in front of it. No one ever tries opening the gate and knocking on the door. Perhaps my petit pekin with his fluffy ears and tail and his jolie little screech is too intimidating. He’s a horrible dog anyway, always trying to bite everyone, peeing on the flower bed or thirstily murdering white doves on our front lawn.

 

Je m’appelle Lolita et ma mère est folle. I still live with my mother. I am twenty eight and bizarre. I use an excessive amount of powder and foundation to look ghostly pale, I also wear too much black eyeliner. My mother is crazy and agoraphobic. The doctors ont dit that they don’t know for sure what happened to her. One day we were in this very house. I was cutting vegetables for the salad in the  kitchen, the radio was bantering on about how taxes are growing, a child got drowned and “many tourists who have tomber en amour with France and started buying vacation houses in the countryside” – basically the English are stupid, but that fact is very well camouflaged in day to day news- and my mum was playing the cabinet piano on the hallway. And then it stopped. Once her music ceased to fill the house, the only sound I heard properly was the blade of the knife piercing through my finger. I barely felt it since I was paying attention to the unsuspected silence. The radio was a voice somewhere in the background. I remembered calling her: “Maman!”. And she didn’t reply. As I used to do when I was little I went with bloodied finger to her. She was sitting on her chair just staring at the keyboard. “Maman?” I knelled so that I could be closer to her. She is such a small and thin lady, like a cane in the wind. I was confused, my finger was bleeding and she did nothing. Since that day on she hasn’t uttered a word. Même pas un mot. She walks around the house like an eidolon with small steps and wearing her blue scarf. She has thin silver hair and light blue eyes which were once beautiful, but now on her parched face would scare a child. My father was a monk; a catholic monk. He was soon to become a priest, everyone knew him since he was a boy and everyone shared a great affection for him. He had a warm smile and soft brown hair, a straight nose and blue eyes; the warm kind which resembled to a summer night’s sky. He killed himself when my mother told him she was pregnant. They found him hanging from the ceiling of his cell.

 

Je m’appelle Lolita et je suis la fille du diable. I don’t know if there was actually a time when I didn’t feel alone. People here were very reserved towards me and my mother. I am constantly being suspected of vampirism or witchcraft or both. It’s because of my appearance. I wear too much red. Around here I am thought to be the daughter of the devil who wanted to take my poor biological father’s beautiful soul. Oh, I will just smile. A smile is always nice, it saves a lot of words and a lot of potential lies. People should just smile. I have started to enjoy loneliness. Regardless that now people speak to me in the market, regardless that I go to monsieur Bartholomeu’s house to cook and do his laundry, there is still a distance between me and the world. A feeling of not belonging, tu sais? No, you don’t. I like gardening. I like kneeling on the ground, feeling that strong scent of worms and humus and Louie’s pee under the sun. I like cutting the flowers and making arrangements in vases. But how long until I take the scissor and cut my heartstrings off? I go downtown, I go to this cafe where the coffee is very bad so not a lot of tourists are familiar with it. I like it that there’s this garçon there and he has long red hair and listens to an old fashioned walkman. I’ve never spoken to him. Maybe he is crazy too like my mother. Sometimes I fantasize about hearing his voice. Over and over again. Because he has a very pretty voice, very husky and English. I think I would like to hear his voice more than I would like to listen to birds or piano or violin.

 

I think I’ve done a lot of bad things. I think my mother’s agoraphobia is like a warning. God is trying to tell me that I’ve done enough and that it is time to return to the earth, to the worms, to the beginning. Is my daddy calling for me? He’s not. He killed himself when he heard of my existence. My mother should have killed herself. It would have been romantic. Two forbidden lovers killing both themselves and their unborn child. It would have made the front page along with Madonna and more Englishman being dumber than us, les Françaises. Because love is the only shocking thing left on earth. And I have a plan. Tonight I am going to kill myself. Just one more flower to pluck, one more swishing sound of scissors. It so happened that I saw le garçon pass by my house. I cried after him:”Hey, Gaspard!”

 

He shyly twirled on his heels: “Hey, Lola! Ca va?”

 

I lightly replied: “Je veux me tuer ce soir!”

 

He left, but my plan didn’t change. Tonight I was going to kill myself. I figured that I would tie the rope to the ceiling above my bed. It’s one of those tall old fashioned beds with cool green sheets. My mother would surely find me after two or three days. It would be inconvenient for her to pick me off the floor since I am quite heavy so it’s better like this. I’ve decided to hang myself for dramatic effect. It’s going to faire la une! I did my make up as usual and wore my light red dress. My efforts to make death seem natural were working according to plan. I put some pillows, climbed on them and threw the rope around my neck. I looked around the room. It had a warm green light caressing the walls, just like a forest. I jumped.

 

At first I felt like my spinal cord had broken at the nape of my neck; that someone gave it a good shake and that it curved like a sine wave. Then I started suffocating. I opened my mouth and wanted to scream “Maman, je ne veux pas mourir ajourd’hui!” but I couldn’t. Instead I hung on to the last breaths I had and tried to remember. There were only bits and pieces- how I used to walk holding my mama’s hand on a sunny day under my chapeau de paille, how me and my little friends used to spin in a circle during breaks in the school courtyard, my flowers swaying in the wind, the forest…it was too late now. The room was shaking and the lights were getting dimmer.

 

I started breathing again. I took a healthy breath of air. Up was the ceiling, the chandelier, the rope. Down was Earth, my bed.

 

“Lola!”

 

His voice!

 

“Lola!”

 

His voice!

 

He was there. Gaspard. He was there trying to knock some sense into me.  My mother should really stop letting  everyone in. I starred at him. “Quoi?”

 

“Tu est bien folle, hein?!” he was really agry.

 

“Pourquoi êtes-vous ici? » I asked.

 

« Parce que vous m’avez dit que vous vous tuer! »

 

« Vous m’avez donné attention? »

 

« Bien sûr! »

« Pourquoi ? »

 

« Parce que vous m’avez dit que vous vous tuer! »

 

And he smiled.

 

Je m’appelle Lolita et je ne veux pas me tuer.

 

Stranie Epifanie

Din seria povestirilor drăgălaşe fără noimă…

_______________________________________________________________________________________________________________________________

Cristiana, Kiki- de o frumuseţe ambiguă, niciodată nu puteam să mă hotărăsc dacă era într-adevăr frumoasă. Parcă era tot timpul disproporţionată: trăsături dulci şi frumoase întrepătrunse cu trăsături grosolane şi dizgraţioase. La început tot timpul când o vedeam săream la concluzia că e urâtă, dar apoi cu cât o priveam mai mult găseam că era prea specială şi prea complicată ca să pot să o clasific: un sacou sport bleo cu ghiocei, mânecile suflecate, pe care a ales să îl asorteze cu un maieu roz pastelat cu buline vernil şi în piept o floare roşie. În jos blugi, la gât un medalion mov.

Dar avea nişte ochii ca două mărgele negre; ca o păpuşă. Îi jucau frumos sub cortina de breton gros şi negru, ca apoi trăsăturile ei să alunece în grosolanul nefiresc al nasului ei cârn şi a gurii prea mari pentru vocea ei gingaşă de educatoare.

Abia în ultima clipă mi-am dat seama că ea era veselie, era primăvară mocnită. Regretam teribil că nu urma să o mai revăd. Mă enerva că ea nu observa că o priveam obsesiv pe deasupra blocului meu de notiţe. Şi un zâmbet să-mi fi aruncat…dar să fiu sigur că îmi era dedicat mie şi aş fi… nu, nu aş fi. Mă minţeam.

Timpul s-a scurs mult prea repede ca eu să mă fi hotărât sau ca ea să fi realizat.

Neintenţionat, în seara aceea, mi-a frânt inima.

Louise a mea

“As happens sometimes, a moment settled and hovered and remained for much more than a moment. And sound stopped and movement stopped for much, much more than a moment. And then the moment was gone.” John Steinbeck’s Of Mice And Men

__________________________________________________________________________________________________

Cred că nimic nu poate fi mai copleşitor decât clipa dinaintea împlinirii visului de dragoste, momentul anticipării şi momentul incertitudinii. Tocmai atunci Louise era mai minunată. Atunci când reflectam asupra ei o găseam într-o amintire. Frumoasa mea Louise. Era o îndrăzneală pe care mi-o asumam să o numesc “a mea”. Însă tocmai asta o stimula în scrisorile mele lungi. Era aşa de naivă încât îmi frângea inima.

În amintirea mea, eram împreună pe plaja aceea răcoroasă, iar ea stătea lipită de pieptul meu. Nu ne priveam, doar îi auzeam glasul şi ştiam că era lângă mine.

Vroiam să fiu undeva cald, în camera ei pe care nu am văzut-o niciodată; cocoţaţi în patul ei. Ea să îmi citească din Stendhal cu vocea ei peltică şi dulce, iar cartea să fie veche şi parfumată cu coperţile albastre. Să nu îi văd decât părul bogat şi castaniu şi unghiile roşii cum urmăresc senzual rândurile bătute la la maşină pe hârtie gălbejită.

Era o imagine care îmi bântuia mintea înflăcărată. Mă speria.  Mă temeam de faptul că timpul mă va prinde din urmă, că mă voi maturiza şi că în ultimă instanţă voi uita aceste simţăminte. Louise va rămâne doar un moment, iar imaginea ei delicată va deveni o anecdotă pe care o voi spune la beţie. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă ambiţionam mai mult să nu o uit.

Raţiunea condamna această atitudine. Mă va duce la pierzanie. Eu nu puteam să formulez o opinie. Lăsam lucrurile să se întâmple.

Visam la Louise…

Monstrul din Cadrul Poematic

Scuze, dragii mei, dar nu am diacritice pe laptopul asta…

______________________________________________________________________________________________________________________

Il intampina mereu senina si zambitoare de parca el ar fi fost cel mai curat dintre ingeri. Dar stia ca era un zambet desenat si exersat special pentru el. Ea detesta falsitatea. Atunci cand o vedea ca incerca acel zambet incomod, realiza cat de mult il iubea.

Pe Iulia a intalnit-o intr-o statie de tramvai intr-o seara ploioasa de noiembrie. Calea Calarasi era pustie. Era anul doua mii si la fiecare ploaie lumea se ascundea in casa si astepta potopul. Merse grabit pana la adapostul urban. Si-a aprins cu infrigurare tigara pe care si-o promisese de cand ii parasise pe studentii lui ratati de la filozofie. Pentru o clipa nu gusta si nu simti alticeva decat  fumul si nicotina si tumoarea din plamanul lui drept. Iulia statea pe bancuta cu mainile intr-un manson din blanita cafenie si privea cum puhoaiele negre invadau sinele. Privirea ei visatoare ii dadu de inteles ca nu astepta nimic ci mai de graba admira noaptea citadina. Pe cand toti pacatosii care mint sambata si se duc la biserica duminica stateau ascunsi in apartamentele lor , aceasta fiinta se bucura de oras, de noapte, de toamna.

Si-a dat seama ca ea era de fapt dintr-un alt timp. Era fila de poveste rupta din Cartea Pamantului, o arie din Simfonia Vantului si picatura de apa evaporta din Ocean. Era micuta si zgribulita cu nasul rosu  de frig si ochii rotunzi.  Era pregatit sa declare ca pielea ei mirosea ca radacinile ce razbat din subteran. Se intreba daca era imaginatia lui. Nu mai mancase nimic de seara de dinainte deci era foarte posibil. Dar ea stranuta. A fost cel mai melodios stranut pe care il auzise in viata lui.

Iulia ii simti prezenta tarziu. El nu indrazni sa o tulbure din contamplarea ei. Se incrunta . Incerca sa ii ghiceasca chipul din spatele becului. Era o silueta pamantie ascunsa in spatele fularului negru. Avea ochii inramati de cearcane. Erau cei mai banali ochii- caprui, cei pe care nu ii uitai niciodata. Si fuma. Simti cum stomacul i se stansese. Ea era o nefumatoare. Nu mai era asa de sigura ca vroia sa il cunoasca. Insa el i-o luase inainte si pasi in fata lasand in urma becul de strada pus prost fix in sufletul lor. Fulger si imediat tunet. Ploaia se intetea si tramvaiul nu mai venea.

“Ce nebunie,” ingana el.

Iulia continua sa il priveasca.

“Nu ti-e frig?” ii zambi senil apeland la repertoriul universal de replici de agatat.

“Nu,” ii raspunse si ea zambind parca bucurandu-se de o gluma personala.

“Nu ti-e frica?” continua deruland discursul penibil pentru agatat invatat si perfectionat din filme.

“Frica de ce?” il intreba nesigura.

“De sfarsitul lumii,” Viktor dadu din umeri.

“Numai nebunilor le e frica. Sfarsitul a venit de mult,” ii raspunse placid privind un punct invizibil in orizontul de cladiri jilave.

Zambi ironic, obiectul infatuarii lui era si poetesa.

“Asculta,” ii spuse raspicat. “Tramvaiul nu mai vine. Frigul aproape ca ne-a intrat in vene. Nu a mai ramas decat o suflare pana la pneumonie. Sugestia mea umila este sa disparem de aici, undeva la o ceainarie.”

Iulia se incorda.Privi de la ghetele ei, la manson la intuneric.  Se ridica si isi deschise umbrela. Viktor zambi arogant. Era un raspuns pe care il anticipase de cand o zarise in penumbra.

“Unde mergem?” la intrebat emotionata. Il gasea original pe acest strain fermecator strain.

“E o ceainarie micuta dupa colt,” ii raspunse.

“Cum te cheama ?”

“Viktor,” i-a raspuns ridicand o spranceana.Il enerva de fiecare data cand primea o intrebare.De fiecare data cand primea aceasta intrebare.

“Pe aici,” ii atinse usor spatele conducand-o in micuta ceainarie. “Ceai pentru doi,” ii comanda cu raceala chelneritei care ii fusese odinioara amanta.

Ea inclina capul si ii conduse la o masa.

“Nu,nu,nu aia,” o mustra. “Te rog, masa aia.”

Amarata, fata ii conduse la o masuta alba in ungherul cel mai retras al ceainariei.

Iulia continuea sa astepte curioasa. Viktor nu se oferise sa o ajute sa isi dea jos haina sau sa ii traga scaunul.

Tarziu, cu o mandrie silita, chelnerita isi ridic ochii umezi si calzi din podea. “Buna seara, ma numesc Ana si-”

“Asculta aici, Anuta,” el o intrerupse cu un zambet cinic. “Un ceai de lamaie cu rom si pentru tovarasa mea…” o intreba pe Iulia din privire.

“Un ceai…la fel,” raspunse magulita.

“Imediat,” Ana ofta.

Iulia ridica ingrijorata din sprancen. Oare de ce o fata atat de tanara sa fie atat de trista?

“Asa,” ii zambi ea lui Viktor impreunandu-si degetele.

“Da,” ii surase elegant cu o emotie prefacuta si exersata.

“Cum am ajuns aici?” intreba ea exasperata.

“Pe jos.”

Isi dadu ochii peste cap. Poate ca ar fi fost mai bine sa fi mers acasa si sa citeasca.

“Ce o sa faci? O sa stai toata noaptea si o sa ma privesti? il intreba rautacios.

“As vrea eu,” ii rapsunse senin.

Cine esti tu, Viktor?”

“Viktor Andrei Popovici, la ordinele tale, domnisoara. Profes0r de filozofie,” spuse el mecanic aprinzandu-i o tiagara. “Fumezi?”

“Nu, ” raspunse cu mandrie.

Ana se intoarse cu ceaiului. “Altceva as putea…”

“Nu, multumesc, Anuta. As aprecia daca nu ne-ai mai deranja.”

Iulia putea sa jure ca o auzise suspinand. De ce o fata asa de frumoasa ar suferi?! Asa de tanara si asa de frumoasa…

“Deci nu fumezi, comanzi ce am comandat si eu. Esti cumva un robot?” o intreba ironic lasandu-se pe spate si proptindu-si tigara de buza de jos.

“Ar trebui sa ma ridic si sa plec,” spuse enervata.

“Si de ce nu o faci, draguta?” o provoca.

Ea se incrunta. Fulger si apoi tunet.

___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Ea suspina cu capul rezemat de pieptul lui. Avea rimelul scurs pe obraji. El o mangaia impaciuitor. In urma cu jumatate de ceas ii raprosase ca il sufoca, ca este un mic tiran care s-a instalat fortat in viata lui, iar ea a tipat ca va pleca si ca il va parasi. El tot timpul rapsundea “Si de ce nu o faci, draguta?”

“Iti aduci aminte cand mi-ai spus cum te cheama?” o intreba privind in gol la cuierul incarcat cu haine si patimi.

“Da.” ea ii raspunse inabusind un suspin.” Ce superficiala eram…”

“Ce frumoasa erai…” o corecta sarutandu-i mana.

Ea nu ii raspunse. viktor era un om dificil. Nu vorbea dimineata, la pranz si seara. Se inchidea in biroul lui de unde nu mai iesea decat atunci cand simtea el, iar ea se plimba ca o nebuna prin casa in acel rastimp agonizant.

_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

“Vreau sa inteleg!” a tipat intr-o seara la el.

Plangea din nou. Il plictisea. “Ce creatura minunata esti, dar vezi tu, nu poti sa intelegi…”

“Te iubesc!Te iubesc! Ce e asade greu de inteles?”

Isi aprinse o tigara. Se plimba nervos prin camera. Se opri asupra ferestrei. Ii vedea refltectia in sticla. Si afara ploua naprasnic.

“Te rog, Iulia…te rog inceteaza…este sub demnitatea ta…”

Dar ea continua sa planga. Palea din ce in ce mai mult, ca o floare care a fost innecata. Prea multa apa, prea mult foc. Viktor isi freca enervat tamplele. Cea mai groaznica teama a lui se adeverea. Frica patologica de banalitate se creea inaintea ochilor lui. Ea devenise sfanta mironosita, iar el era calaul ei arogant si grut. Simti un nod in gat. Ii era rau. Se simtea neputincios privind cum Iulia isi dadea sufletul inaintea lui. Dintr-o data devenise si mai speriat.

Realizarea era un lucru teribil. Da, realiza in sfarsit ca nu teama de banal si de cliche il coplesea. Nu. In acel moment principala lui teama era Iulia. Iulia si ce putea ea sa faca din el.

Asa ca frange grabit tigara intr-o scrumiera. Se apleaca langa ea. O mangaie impaciuitor, ii inalatura parul din ochii. O privi cu toata afectiunea de care era in stare. O stranse la piept. Ii primi loviturile furioase, o lasa sa planga, apoi la fel de linistit o conduse in dormitor.

Noaptea cand era atat de liniste incat putea sa ii desluseasca bataia inimii ei putea sa sopteasca calm “Te iubesc…”

Si desi totul parea rupt dintr-un roman ieftin, pentru el era asa de natural incat devenise autentic.

____________________________________________________________________________________

Chiar nu ma asteptam sa fie asa de dramatic. Am vrut sa fie la poli opusi ai dragostei si asa ca poate nu o sa intelegeti, poate nu o sa va placa de ei. Sau poate nu o sa va placa de mine si de descrierile mele siropoase