Era prima dată când Gia îl vedea după moartea domnului Lascu. Atunci când aflase de moartea lui, tocmai ieşea pe uşă la un ceai în centrul vechi. Nu îl mai văzuse personal pe domnul Lascu de doi ani, dar îşi aducea bine aminte de el. Îl îndrăgise mult când încă era copilă. Au băut de multe ori limonadă vara în grădina cu flori a bunicului ei. I-a arătat arta ei din vreamea aceea şi au jucat la un moment dat cărţi toţi trei, atunci când bunicul ei terminase mai devreme cu plivitul buruienilor. Fusese o perioadă când îl iubise cu adevărat; o perioadă de care ea nu îşi mai amintea. Tocmai de accea era sigură că dragostea ei fusese sinceră până la deşteptare; la maturitate. Se pierduse pe sine cea mică şi uitucă.
Grija ei principală rămânea tot el. În urmă cu un minut o îmbrăţişase strâns pe bunica ei în holul de la intrare când orologiul bătuse ora trei. Încă mai avea ochii roşii. Toată lumea îl îndrăgise pe domnul Lascu. Probabil că bunica ei ar fi plâns şi dacă ar fi murit un om complet străin. Nu pentru ea îşi făcea griji. De un minut tot stătea în dreptul uşii lui. Inspiră adânc şi ciocăni.
„Intră!” îi auzi vocea răspicată din spatele uşii.
Iatacul era semi-obscur. Jaluzelele erau trase, dar uşa de la terasă era întredeschisă. Un fascicul de lumină albă traversa camera luminând scoarţa moldovenească de pe jos, vitrina cu sticle şi bibelouri şi uşile lăcuite ale şifonierului. Patul cu cearceafurile grele şi albe se afla în penumbră, iar deasupra lui se ridicau rotocoale de fum.
„Ia loc, Gia,” arătă cu vârful ţigării spre fotoliul de lângă pat.
Acolo era locul ei obişnuit. De fiecare dată când se întorcea în casa cea veche el o primea în iatacul lui şi o poftea pe fotoliul dublu de lângă pat. Putea să stea turceşte sau să se ghemuiască ca o pisică, dar acum nu putea să stea decât dreaptă cu spatele arcuit şi capul uşor înclinat. Îl pirvea cu atenţie. Nu vroia să îi scape niciune gest. Nimeni nu îşi făcuse atâtea griji pentru el cât îşi făcuse ea. Toată lumea spunea că era „bine” şi ridicau stânjeniţi din umeri, dar ea nu credea asta. Prietenul lui cel mai bun tocmai murise. Singurul lui prieten murise. Prietenul lui dintodeauna murise.
„Cum te simţi?”îşi ţuguie corespunzător buzele.
El trase adânc în pieptu-i firav şi apoi suflă fumul deasupra capetelor lor. Peretele se îngălbenea sub ochii ei. „Sunt bine,” îi răspunse uitându-se la ţigara care era acum pe sfârşite.
Însă Gia continuă să îl privească cu ochi sticloşi. Îşi promisese că nu o să plângă. Stătea proptit de perne în halatul verde închis din material văscos desfăcut. Dedesubt putea să îi vadă prin maieul alb pieptul pulsând molatec şi obosit. Tuşi, iar ea văzu cum inima lui trăgea disperată de firele putrezite care pompau funingine în ea. Ştia că asta era o inacurateţe medicală; acest gând poetic al ei. Însă el prinsese aripi şi se contopise cu pâcla de fum de deasupra. Părul lui creţ şi grizonat strălucea în lumina diurnă. Îl privea din profil. Tăietura romanică a nasului îi aducea aminte de un rege, de un imperator al antichităţii. Dar era un om nenorocit acum. Era un om care îşi pierduse cel mai bun prieten.
„Tu ce faci, copile?” o privi cu ochii ageri ca de vultur prin lentilele groase ale ochelarilor.
„Bine,” Gia a dat din cap. Strângea nervoasă fusta în pumn. Nu ştia cum urma să se desfăşoare ziua.
Bunicul ei era un om singuratic. Avea nişte convingeri puternice asupra importanţei familiei. Îşi dedicase existenţa fericirii bunicii ei, a mamei ei şi acum a ei. De fapt asta nu era o scuză. Motivele pentru care nu şi-a făcut prieteni rămân un mister. Rămân ale lui şi numai ale lui. Ani de-a lungul domnul Lascu a fost singurul lui prieten.
„L-au înmormântat pe Gheorghe ieri,” a spus privind distrat la uşile şifonierului.
„Ştiu,” se uită ruşinată la pantofi.
„Mai bine că nu ai venit, Gia. O înmormântare nu e un loc pentru copii.”
„Da,” îşi strâmbă buzele ca şi când i-ar fi venit în gură ceva amar. „Eu când am aflat că a murit am ieşit în oraş…” se uită către uşă sperând ca bunica ei să apară. „Am zis că…viaţa trebuie să continue, nu? Am zis că el e un om în vârstă, că aşa e legea firii, că acum este într-un loc mai bun…”îşi muşcă buzele. „Că acum e undeva şi zâmbeşte, că se uită la noi şi ne vede mici…că e împăcat.”
El se cutremură. „Păi, aşa e…”
„Nu!, mârâi cu indignare. „Cum să fie aşa? Cum să continue viaţa? Cum să continue viaţa când cineva şi-a pierdut cel mai bun prieten?Ce fel de viaţă este aia?”
Se încruntă. Cuvintele ei îl răneau. „Gia, te rog, termină cu prostiile astea.”
Ea simţi cum lacrimele pocneau în ochii ei şi se scurgea pe obrajii pătimaşi.
„Gia, te rog!”
„Tocmai ţi-a murit cel mai bun prieten.”
„Gia…” bunicul oftă. „Nu vreau asta, te rog,” înfipsed mucul de ţigară în scrumieră.
„Eu înţeleg, tataie,” se uită cu dragoste la el. „Chiar înţeleg…lucrurile astea…sunt de o profunzime psihologică…”
„Profunzime psihologică!” se strâmbă el. „Ce e aia? Ce ştiu eu, că sunt doar un amărât de grădinar…”
Îşi muşcă nervoasă buza de jos. „Eu nu am venit aici ca să îţi vorbesc din cărţi. Nu am venit aici ca să filosofez pe seama ta.”
„Dar de ce pomeneşti lucrurile astea?” o privi atent dintr-o parte. „Dacă nu pentru asta ai venit de ce le menţionezi. Eu nu te-am acuzat de nimic, copilă. Ascultă tu aici, cu astea să te duci la mă-ta mare! Să plângeţi amândouă ca muierile şi apoi să le scrii tu ca o poetesă ce te crezi! Pe mine să mă laşi în pace!” şi tremura.
Gia nu mai ştia ce să facă. Îl privea acum pierdută. Se uită în spatele ei la fasciculul de lumină ce veghe asupra lor. Venise cu un plan; un plan diplomatic. Venise cu vorbe lung şi raţionale. Acum era pierdută. Vroia să ajungă la el, vroia să îl ajute, dar el nu avea nevoie de asta. Continuă să plângă cu lacrimi calde şi umflate.
„Gia…” mâna lui aspră se întinse către ea şi îi cumprinse obrazul. Simţea cum sângele erupea sub degetele lui. „Copil frumos şi prostuţ…” îi ridică bărbia. O privea înţelegător din spatele ochelarilor. Se simţea într-o oarecare măsură privilegiată. Mama ei îi mărturisese că el nu arătase aşa o mare dragoste pentru nimeni altcineva. Pusese asta pe seama anilor ce îl îmblânzesc pe om, dar acum îi părea că se identifica, cu el. „Nu mai plânge, Gia.”
„Nu mai plâng…”îşi şterse obrajii.
Se ridică şi îşi netezii fusta. El se încheie mai bine la capod şi se cuibări ca de obicei în culcuşul de perne. Trecu prin fasciculul de lumină. A stat cu mâna pe clanţă preţ de câteva clipe înainte să îi arunce un „la revedere” peste umăr. El deja dăduse drumu la televizor. Camera căpătase din nou aura ei obişnuită. Închise uşa în urma ei.
_________________________________________________________________________________________________________________________________
În amintirea lui Gheorghe Gabrizov
