Soarele în Mediterană

Ca să fiu sinceră, aș putea să spun povestea asta pas cu pas, fără să omit niciun detaliu, iar dacă ar fi să încerc să o îmbrac în mister ca să placă mai mult cititorului, i-aș răpi din farmec și din candoare.

În fond, știu că este deja redundant să istorisesc totul din perspectivă feminină, dar dacă aveți răgaz o clipă, va fi probabil una dintre cele mai frumoase povești pe care le veți auzi. Este cu oameni tineri, frumoşi și pătimași cu mare și soare și ramuri de măslin și mai ales, este autentică.

Ne-am cunoscut pentru prima dată marţi, într-o seară de august târziu. M-a văzut el pe mine, nu eu pe el. Eu tocmai mă întorceam la prietenii mei când el m-a oprit. Era august şi aşa de răcoros. M-a oprit ca să mă întrebe cum mă cheamă. Nu a fost deloc dragoste la prima vedere şi nu a fost nici scânteie, nici fior. Pur şi simplu eu eram Elena şi el era Fitzwilliam. Avea un nume prea lung. Eu m-am dus la prietenii mei, el la ai lui. Dar providenţa a făcut ca în aceeaşi seară prin alte cunoştinţe să ne aflăm la aceeaşi masă. Şi era un personaj curios şi caraghios. Şi vorbăreţ. Era o plăcere să privesc la acest Fitzwilliam care la vremea respectivă citea Maestrul şi Margareta. Bănuiesc că este evident că atunci când a plecat la culcare eram curioasă să îl revăd a doua zi.

Totul era frumos, şi deşi el cu siguranţă  nu ar admite aşa ceva, în seara aceea ne-am recunoscut cumva unul pe altul.

În a doua seară deja ne cunoşteam. A fost un deliciu să îl ascult. Era straniu, deşi am realiazat asta cu mult mai târziu, că deşi buzele i se ţuguiau pătimaş şi ochii îi sclipeau verzi în spatele ochelarilor dreptunghiulari eu vroiam doar să îl ascult. Şi am fi povestit toată noaptea dacă organismele noastre nu ne-ar fi ordonat să ne odihnim.

În a a treia seară m-am cocoţat pe nişte tocuri roşii, iar el mirosea deosebit de delicios. Avea un parfum cu note intense de mango şi fructe exotice. Ne-am plimbat doar noi doi pe străduţele insulei. Adierea bătea lin frunzele portocalilor. Încă ceva, ceva extraordinar la Fitzwilliam- zâmbea întodeauna. Era un zâmbet plăcut care se desprindea tot timpul ca un dar. Cu acel zâmbet minunat mi-a oferit braţul şi sacoul lui alb. Ne-am întors legănându-ne la vilă şi am stat rezemată de el pe treptele amfiteatrului până în zori. Era o noapte tăcută şi albastră. Pe cer se afla singură luna. Aveam gâtul uscat de la atâta vorbăraie. Uneori mai închideam ochii şi oftam “Cât de frumoase sunt stelele…” şi el mă corecta ca pe un copil “Nu e nicio stea pe cer, dar da…sunt frumoase…”. Ne-am sărutat pentru prima dată în seara aceea. A fost repede şi smucit. Era pentru prima dată când cineva mă săruta aşa.

Următoarea seară ne descopeream din ce în ce mai mult. Era foarte atent la detalii. Mă ţinea strâns şi urmărea cu atenţie fiecare contur al meu în timp ce eu mă înfruptam însetată din gîtul lui parfumat.

Dimineaţa când am plecat cu vaporul pe o altă insulă am dormit pe pieptul lui tot drumul.Plaja era mai fină şi mai albă acolo. Ziua, pe lumină era timid, dar asta nu deranja cât timp îmi povestea despre…despre ce vroia el.

În ultima seară am plâns. Ne aflam amândoi pe plajă, întinşi pe nisip. Era linişte. Din când în când se mai auzeau valurile frângându-se de mal. Atunci mi-am dat seama că îmi va lipsi. Până atunci blocasem gândul despărţirii din mintea mea. Acum mă copleşea. Nici acum nu înţeleg de ce. M-a rugat să nu mai plâng. M-a împăcat. A fost cea mai scurtă noapte dintre toate.

A plecat în zori. Ne-am sărutat de atâtea ori înainte să plece.

“Acum chiar trebuie să plec, dragă,” a zis.

“Nu îmi spune dragă,” i-am răspuns pătimaş. “Nu vreau să fiu o dragă. Dacă nu sunt draga ta, prefer să fiu Elena.”

Amândoi eram neputincioşi. A plecat şi la fel şi eu.

Această poveste, cum v-am promis, a fost scurtă. Sfârşitul, de ce să vă mint, nu îl ştiu nici eu. A rămas deschis şi probabil că este o altă poveste…