Cel mai frumos, cred eu, este atunci când se întâmplă ceva şi nimeni, nici măcar factorii determinanţi(tu şi eu) nu reuşesc să îşi dea seama ce. Poate că noi căutăm tot felul de semnificaţii din ce în ce mai obscrue şi din ce în ce mai frumoase, şi omitem ce este de fapt evident. Sau poate că nu s-a întâmplat nimic. Este chiar posibil să nu se fi întâmplat. Dar noi suntem prea tineri şi prea pătimaşi ca să credem asta. În orice caz este frumos şi oricum aş lua-o mă aflu într-o poziţie foarte romantică.
“Uneori mă simt ca Ela din Ultima noapte de dragoste,” ţi-am spus în câteva rânduri. “Nu am destulă mândrie încât să îmi ascund sentimentele.”
“Domage, cherie, domage,” cinism şi atitudinea blazată care ne caracterizează generaţia.
Elena şi simpaticul Fitzwilliam s-au reîntâlnit după un an pentru o zi. Era ceva în ambii care trăda o oarecare maturizare; barba lui Fitzwilliam sau poate felul în care Elena şi îşi rimela ochii erau semne superficiale. Ea era încă un copil, iar el..
“Eşti tare haios, tu…” i-a spus ea rezemându-se de umărul lui. Era mult prea încăpăţânată ca să creadă că el era tunci numai luciditate şi numai maturitate.
Este teribil de greu atunci când te reîntâlneşti cu o persoană care reuşeşte să trezească în tine atâtea lucruri. Poate că exprimarea este pretenţioasă, dar aşa se îmtâmplă. Nu mă refer numai la foştii amanţi; mă refer la persoanele acelea remarcabile pe care simţi că deja le cunoşti, cărora le atribui calităţi pe care de fapt nu le au; persoanele pe care ai vrea să le cunoşti. Cele pe care le recunoşti da. Ideea de recunoaştere mă va obseda poate mult timp. Aş vrea să nu am un comportament tipic, dar îl am şi îl ai pentru că deja nu mai suntem nişte animale primitive care descoperă ceva nou, nu. Doar că e nou pentru noi. Da. Da. Da. Da.
Mi-a spus că ar trebui să mă las de scris. Că scrisul meu este prea sacadat, că nu există ordine şi pentru că nu există ordine nu poate nimeni să se regăsească în paradigmele şi sintagmele false pe care eu le trasez în spaţiu. Mi-a spus, eu zic să nu mai scrii. Aşteaptă cinci ani, poate te mai maturizezi şi poate te mai cuminţeşti. Cât aş vrea să pot să mă las. Dar mă cuprinde uneori aşa un elan…un teribil elan când mă gândesc la tine.
Fiecare alineat are al unui cântăreţ care trage nervos de pian.
Se face că…Ela şi Fitzwilliam sunt personaje ideale. Sunt încă în formare sunt tineri şi îi poţi manipula cum vrei. Îi poţi încadra într-o poveste de copii sau într-un scenariu de Hollywood, într-un film franţuzesc sau italian sau chiar să uiţi de ei pe un scenariu de telenovela.
Prima poveste a fost frumoasă, însă aceasta este povestea care, oricât de mult se chinuie autorul nu poate să iasă la iveală. Este prea grea şi prea complexă ca să se dezgolească aşa în faţa oricui.
“Domage, domage…”
Nu e poveste tocmai plăcută, dar nu e nici tristă din fericire.
Aceasta nu este o poveste, este o înşiruire de gânduri, iar nimeni nu are timpul de ele, nimeni nu le poate asculta pentru că sunt atât de similare cu ale celorlalţi…şi totuşi atât de unice.
trebuia să mă las când încă se mai putea.
