Te-am visat aseară. Nu mai eram noi cum eram înainte. Adică eram noi acolo undeva, dar arătam diferit…eram mult mai mari. Dar nu despre asta era visul. Bine, şi despre asta. Cred că ăsta era subtextul şi visul era pretextul. Să-ţi povestesc.
Eram în Rusia, în Moscova. Era iarnă şi era frig şi noi eram acolo de o săptămână. Eram împreună, ne vedeam zi de zi, dar tu nu erai cum mă aşteptam eu să fii. Erai mult mai rece şi mai serios ca şi cum s-ar fi anulat tot ce fusese înainte între noi (fusese?). Nu erai doar tu pentru că altfel eu aş fi fost teribil de tristă. Mai erau alte persoană şi ne jucam toţi un joc.
În timp ce afară lumea se sfârşea şi Moscova era mai gri şi mai mohorâtă ca niciodată, noi eram toţi într-o cameră la căldură. Stăteam la mese, purtam cămăşi şi haine călduroase. Tu purtai o cămaşă albă. Ne jucam de-a dezbaterea. Eram toţi tineri şi frumoşi. În timp ce afară fulguia peste pătura proaspătă de ninsoare, noi, copiii, hotăram soarta lumii. Dar eu nu eram fericită din cauza ta pentru că eram şi erai şi totuşi nu eram împreună aşa cum ar fi trebuit să fie. Nu ştiam dacă tu simţeai la fel.
Îmi era greu pentru că toţi prietenii mei erau în celălalt capăt al camerei. Cu ei ne certam. Ne certam pe lucruri care nu ţineau de noi, lucruri pe care nu le alesesem noi ci hazardul. Întâmplarea făcuse ca noi să fim într-un capăt cu necunoscuţi în timp ce ei erau împreună acolo. Şi lor le eraa greu. Lua mă chema tot timpul la ea. Puteam să merg doar în pauză şi pe restul îi rănea când vedeau că avea nevoie mai mare de prezenţa mea decât de a lor. Nu puteam să merg prea des.
Deşi Moscova era acum liberă, oamenii erau mai zdrobiţi ca niciodată. Era o frică şi o monotonie în aerul dens de fiecare dată când ieşeam din camera noastră. De aceea preferam să stăm înăuntru. Dar scurta noastră perioadă împreună se apropia de un sfârşit. Eu mă resemnasem. Eram cu Lua, cu Dia şi cu Tea pe partea lor. Lua plângea. Plângea pentru că…ei bine, plângea din dragoste şi atât am voie să zic. Vroiam atât de mult să fiu acolo când ne-au anunţat de ultima noastră temă de dezbatere: fabrica de vopsit. Nu vroiam să plec când Lua mi-a zis:
“Du-te…”
Şi eu am spus. “Nu vreau. Vreau să rămân aici. Nu pot să rămân aici?”
“La echipa verde? Ce să faci la echipa verde?” m-a întrebat.
“Nu ştium” am răspuns. “Să fiu verde, galben, albastru…”
Şi când am spus “albastru” spaţiul dintre noi s-a mărit, iar eu parcă am fost teleportată la echipa mea, echipa albastră.
“Roşu, portocaliu…” am şoptit.
Problema era dificilă. Ţinea de etică în afaceri. Cred că etica în afaceri era subiectul care îmi displăcea cel mai mult. Trebuia să ne aranjăm la mese. Tu stăteai singur la o masă. Lume se tot strângea la masa mea şi tu rămâneai tot singur. Te uitai la mine, dar eu nu puteam să vin. Nu ştiam dacă vroiai să vin. Nu am mai aşteptat să înceapă dezbaterea. M-am hotărât să plec să investighez singură cazul. Am luat-o pe ieşirea din spate, am mers pe poteca gri până când am ocolit întreaga clădire când m-am întâlnit cu tine. Eram singrui. Eram pentru prima dată singuri. Şi te-ai uitat la mine şi m-ai întrebat:
“Ce faci? De ce eşti aşa? De ce de când suntem aici nu ai venit la mine?”
Eu m-am enervat. “Dar tu? De ce nu ai venit? De ce nu ai venit?”
Ai plecat. Nu m-am întors după tine. Mi-am continuat misiunea. Am luat un tren din gara dărăpănată ca să ajung la periferie unde era fabrica. Am intrat foarte uşor. Pe holuri, oameni în halate albe alergau de colo-colo cu maldăre de haine în braţe. Mişcarea lor era robotizată. Era ca şi cum nu mă vedeau. Cu cât înaintam mai mult, cu atât maldărele de haine albe creşteau. Subsolul avea mai multe niveluri. Hainele erau grămezi aruncate pe podeaua umedă. Nu era nimic acolo, nimic care să merit să fie dezbătut. Dar nu mai puteam să mă întorc. Când am vrut să urc scările, ele se strângeau. Oamenii coborau, dar nu mai urcau. Mi se făcuse frică. Am bătut-o pe umăr pe o doamnă masivă cu permanent care nota ceva pe o foaie. Când m-a privit, parcă se deşteptase dintr-un somn foarte lung.
“Cine eşti tu?” m-a întrebat.
I-am spus cine sunt. I-am spus despre dezbateri. I-am spus că eram un grup de tineri străini.
“Repede, atunci. Trebuie să pleci,” şi m-a zorit spre o ieşire. “Nu pot să te prindă aici.”
“De ce?” am întrebat.
Mirosul de vopsea devenea din ce în ce mai ameţior. Era un miros extrem de toxic, parcă îmi atrofia simţurile. Am lăsat-o pe doamna să mă poarte până la o ieşire unde era o gloată de oameni îmbrăcaţi în halate. Eram toţi sus pe o platformă. În jos curgea un râu negru şi mâlos. Gloata părea alarmată de prezenţa mea, însă doamna i-a liniştit. Ţinea protector mâinile pe umerii mei.
“E inuman ce se întâmplă aici,” am zis.
Nu mi-a răspuns. Sosise un autobuz imens pe două etaje. Ne-am îmbarcat. Al doilea etaj era descoperit. Am urcat cu doamna până la el. Când am pornit părea că eram înconjuraţi de dealuri de zăpadă. Tinicheaua huruia pe autostradă către Moscova, iar râul de chimicale bolborosea furios în urma lui.
“Nu opreşte nicăieri,” a spus doamna. “Când trecem de gară, te ajutăm să sari.”
“Să sar?” am întrebat.
“Sari!” m-a ridicat şi m-a aruncat.
Am strigat. Am plonjat în zăpadă şi m-am rostogolit până când m-am lovit de trotuar. Căzusem lată. Lumea trecea pe lângă mine şi nimeni nu se oprise o clipă. M-am ridicat. Am curăţat zăpada şi am pornit spre institut. Mergeam încet cu mâinile în buzunar gândindu-mă la ce văzusem. Mă gândeam că poate aş fi înţeles mai bine, dacă eram pe perioada comunismului. Nu puteam să înţeleg cum astfel de lucruri încă se mai pot întâmpla acum. Am început să suspin. Vroiam să plâng, dar am auzit nişte paşi cunoscuţi în spatele meu. Era domnul bibliotecar.
“Ce s-a întâmplat?” m-a întrebat.
“Nu ştiu…” am răspuns îngândurată. “Sunt aşa de nervoasă. Am fost la fabrică şi este groaznic ce li se întâmplă oamenilor acolo.”
“Şi eu am fost,” mi-a arătat o mapă. “Am luat toată documentaţia. O să găseşti tu o soluţie,” şi a luat-o înaine.
“O să găsesc,” mi-am spus în gând. Am început să alerg. Ştiam unde alergam.
Am intrat în institut pe uşa din spate. Am zorit pe holuri până la biroul tău. Aveai propriul tău birou. Erai un fel de director financiar. Am intrat peste tine şi erai cu cineva. Nu mai ştiu cu cine. Ştiu doar că am spus răspicat şi tare.
“Te rog dă-l afară.”
Am aşteptat pe hol după şi persoana a ieşit fără să se uite la mine. Am intrat şi m-am aruncat în braţele tale. Te-am sărutat. Mâinile mele îţi cuprindeau faţa, obrajii, tâmplele, totul. Ne contopeam şi mă simţeam că la început. Simţeat că aşa ar fi trebuit să fie dintodeauna. Noi doi într-o cămăruţă micuţă devorându-ne până nu mai rămânea nimic din niciunu. Aş vrea să fim aşa pentru totdeauna. Nu împreună, dar aşa. Eu, eu şi tu, tu. Bine şi împreună. Dar dacă am reuşi să rămânem aceeaşi pentru totdeauna…Am crezut că nu vei mai pleca.
“Este aşa de greu,” ţi-am spus. “Chiar aşa este.”
“De ce, draga mea, de ce?” m-ai întrebat sărutându-mi ambele mâini.
“Pentru că,” simţeam cum îmi tremurau corzile când vorbeam. “Pentru că ştim atât de multe. Înainte viaţa era mai simplă. Din mai multe motive. Existau mai multe certitudini. Am evoluat şi cu cât societatea evoluează mai mult cu atât angoasa creşte. Difereneţele dintre noi au ajuns să ne distrugă. Nu mai suntem la fel de umani ca înainte. Înainte avem certitudinea unui loc de muncă. Dar şi relaţiile dintre oameni erau mai uşoare. Acum oamenii sunt mai închişi. Tocmai din cauza evoluţiei. Sunt prea serioşi pentru vârsta frumoasă pe care o avem. Şi eu vreau să scap, dar tu nu! Tu nu!”
M-am oprit. Erai trist.
“Şi aveam şi un simţ al aventurii. Chiar îl aveam. Nu ne era frică de necunoscut. Acum sunt pur şi simplu mult prea mulţi factori care ne influenţează. Sunt aşteptări mult prea mari.” Am râs. “Chiar şi de la tine am aşteptări mult prea mari. Adică… cred că dacă am avea o şansă…noi doi, ştii…”
Eram obosită şi vroiam să plec, dar m-ai prins de mână. Atunci am simţit că fac febră şi că mânea mea devenea de lut în mâna ta. Am simţit că urma să îmi spui tot ce vroiam să aud şi că chiar aşa va fi, dar nu spuneai. Atunci a venit mama mea să îmi povestească despre Ivan. Tânăr, moscovit, cu o condiţie financiară excelentă care mă iubea şi vroia să aibă grijă de mine. Şi vroia să aibă grijă de mine!
Şi ea îmi turuia asta şi tu nu spuneai nimic. Nu spuneai nimic. De ce nu spunea nimic? Aşteptai să sar la tine în braţe? Să te aleg eu pe tine?
Aş vrea, crede-mă aş vrea, ca sub influenţa lui M. B. să fie aşa. Să ne iubim. Să ne mântuim unul pe altul pentru că…ştii cum îţi povesteam eu despre evoluţia aia? Eh, din cauza ei este tot mai greu să găseşti într-o lume în continuă expansiune pe cineva pentru tine şi tu pentru el.
