Dunarea Albastra

Lumina calda si primitoare a lumanarilor mi-ar fi iritat ochii inlacrimati de la vantul si ploaia cu care era obisnuita de afara. M-as fi acomodat intr-un final si as fi inaintat sfioasa in sala mare de bal auzind clinchetul tocurilor pe parchetul din lemn de stejar. As fi cercetat curioasa incaperea pentru ca era un lucru destul de neobisnuit pentru mine sa patrund in asemenea odai; asemenea locuri. Peretii ar fi fost albi spumosi intinzandu-se pana sus catre infinit in bolta concava a tavanului pictata in tonuri clade de albastru ca un cer de primavara. Ar fi fost decorati cu goblenuri minimaliste lucrate de taranci in sezatoare ilustrand flori, de bazoreliefuri poleite cu aur si de tablouri in demensiuni naturale intruchipand doamne si domni respectabili invesmantati in straie de ocazie prea sofisticati si emfatici pentru roseata vie, aproape speriata ce mi-ar fi zvacnit in obraji. Si as fi fost intimidata de fasaitul propriei mele rochii ,din catifea grea stcojie garnisita cu dantela fina de Chantilly, cu fusta larga si bluza stramta. M-as fi simtit oarecum jenata de matasea corsetului ascuns in spatele straturilor de catifea calduroasa si de lenjeria din in stransa cu pagnlici din matese neagra in jurul gleznelor.

Mi-ar fi sta inima in loc atunci cand el ar fi aparut din spatele curcubeului de lumini transpus cu ajutorul candelabrelor din cristal si as fi simtit cum genunchii mi s-ar fi inmuiat atunci cand si-ar fi pus mana ferma pe mijlocul meu. Ezitant l-as fi lasat sa ma ia si de cealalta mana si sa ma poarte deasupra parchetului in ritmul dulce a lui Strauss. L-as fi privit fascinata, caci el desigur ar fi fost cu mult mai inalt ca mine. Ar fi purtat acea haina lunga tot din catifea lucioasa de culoarea cerului sinistru de noapte cu mansete dantelate si un guler asortat. M-as fi lasat ametita de parfumul lui ca un vin cald in serile ploioase de October. Degetele lui lungi ca de pianist mi-ar fi mangaiat bland degetele prin manusile sidefate din matase. Mi-ar fi cautat privirea timida, zambind indulgent la cum manecile cazute ale rochiei se strangeau atunci cand ne apropiam dezvaluind alunita pe care o aveam pe umarul stang. Eu l-as fi privit pe sub gene cum mi-ar fi zambit incurajator.

L-ar fi chemat Franz sau Frederich sau Joseph sau Edvard, dar nu Hans, Gunther sau Johann, nu. Acelea ar fi fost nume de tarani, iar el era un nobil. Iar pe mine m-ar fi chemat Elizabeta sau Sofia sau Ana. Ar fi dat suparat din cap spunandu-mi ca el vrea sa ma cheme Irina. Pentru ca eu eram Irina, dulce, timida si blanda Irina care se ferea de privirea lui opalina de un albastru electric.

Si am fi dansat, si am fi dansat. Si ar fi uitat ca era nobil si as fi uitat ca eu nu apartineam acelui loc si am fi fost doar noi doi. Nici macar Irina si Franz. Pur si simplu El si Ea ca in orice poveste Austriaca de dragoste.

Si am fi dansat si am fi dansat pana ar fi inceput Fur Elise si deja era alta poveste…

______________________________________________________________________________________________________________________

Okay, deci e un post scurt, dar asta mi s-a intamplat la ora de muzica in timpul auditiei pentru ca profesorul ne corecta lucrarile.

Mistletoe And Wine

Am zis sa fiu si eu in ton cu sarbatorile si sa scriu ceva legat de Craciun…dar nu sunt sigura cat de bine va iesi. Stiti ca toate povestile lui Jane Austen se termina cu sfarsit fericit tot timpul, pentru ca ea nu a avut parte de sfarsitul ei fericit? Cred ca asa ma simt si eu in mai mica sau mai mare masura.

___________________________________________________________________________________________________________________

                                              I Dare You To Kiss Me

Totul era minutios planificat. Nu avea cum sa dea gres. Stia foarte bine, nu avea cum. Agatase in fiecare coltisor posibil o legatura vasc. Si daca n-ar fi vrut si tot ar fi reusit, dar ea vroia, normal, ea vroia. Stia ca vroia. De cand incepuse scoala stia ca il placea. Faptul ca acum un numar relativ  mare de oameni se…saruta mai ceva ca la Discovery Channel erau doar detalii. Putea foarte bine sa se aseze in pragul usii de la bucatarie sub pretextul ca era acolo ca sa ajute si poate…poate…o sa aibe el nevoie de ceva si bingo! Ce geniala putea fi. Ii mai trebuiau o pereche de aripi si niste sageti in forma de inimioara.

“Dar vad ca ti-ai dat toata silinta,” ranji Antonio.

Se uita la el incruntata. O enerva faptul ca isi dadea seama imediat ce punea la cale, ca si cum i-ar fi citit gandurile.

“Subtilitatea ta este debordanta,” continua el.

“Stii ce,” spuse ea vazand-o pe Nisca in spatele lui. “Plimba-te si tu pe aici, poate esti norocos.”

Deveni mai serios. “Ai grija ce faci, Micky.”

Stia foarte bine ce facea pentru ca imediat il ochise pe Gabirel. Radea cu niste prieteni. Doar, doar, de-ar fi avut nevoie de ceva…un servetel sau ceva…Asteptase zece minute si el era neclinitit. Poate daca s-ar muta mai spre sufragerie…Si tocmai cand se pozitiona in apropierea usii, Gabriel merse in bucatarie dupa o cana de vin fiert.

Degeaba incerca si se stresa…nimic nu se va intampla.  Isi rotii ochii in jurul camerei. Vroia sa stie tot si sa cuprinda tot. Se incrunta…undeva…intr-un coltisor, Nisca tocmai se ridica pe varfuri ca sa il pupe Antonio. Nu stia de ce, dar o deranja. O scotea din minti de fapt. Se uita in alta directie. Gabriel vorbea deja cu un grup de persoane. Isi lua de pe masuta din sufragerie o cana aburinda de vin fiert si exact cand se pregatea sa iasa din camera il vazu. Vroia sa intre. Era sansa ei, s-ar fi intersectat exact in dreptul usii si ar fi ras un  pic dandu-si seama unde se afla si…dar nu. Nu a facut nimic. A ramas acolo unde era asteptand sa treaca el.

Isi puse un sal pe umeri si se duse afara, in gradina. Nu mai era nimeni. Putea acolo sa stea si sa bea linistita. Ar fi vrut sa se gandeasca la el si sa se blesteme pentru faptul ca nu i-a luat-o inainte, dar nu putea.

“Cam frig, nu ti se pare?” tresari cand auzi vocea lui Antonio.

“Ba da, dar…e mai multa liniste…” ii raspunse ea.

El veni pana in dreptul ei. “Nu prea ai avut noroc.”

Afirmatia lui o enervase. Ii intoarse spatele. “Ti-am zis eu ca nu sunt bune de nimic plantele alea.”

“N-as fi de acord,” ii raspunse ea taioasa.

“Esti cumva geloasa?”

Micky rosii cum nu rosise niciodata. “Poate sunt.”

“Nu ai de ce,” se uita la ea.

“De ce nu esti acum cu ea?” il intreba uitandu-se timida la el.

“Poate nu vreau sa fiu acolo…”

Ea incerca sa se uite in alta directie. Privi spre cerul instelat si luna de clestar care dadea un luciu argintiu zapezii din jurul lor.

“Nu avem vasc,” ii spuse el.

“Ai dreptate, nu avem. Dar nici nu avem nevoie.”

Se ridica incet pe varfuri si lasa un sarut usor pe buzele lui reci.

“Imi pare rau,” se balansa inapoi.

“Nu-i nimic. Nu ai pentru ce sa iti ceri scuze. Ce-ar fi crezut lumea…”

“Mie nu mi-ar pasa,” continua ea.

“Nici mie…eu ma gandesc la tine.”

“N-ai de ce sa iti faci griji. O sa ma descurc cu o inima franta.”

Vru sa plece, dar el nu o lasa. O mai saruta o data. In jurul lor incepu din nou sa ninga.

_______________________________________________________________________________________________________

Hai ca a iesit destul de bine. Dovada ca m-am uitat la multe programe de speciale si am baut prea mult vin. Craciun fericit!

I’m a Slow Dying-Flower in the Frost-Killing Hour

Sunt atatea cazuri in scolile din Romania unde unii copii sunt batuti si maltratati fara motiv. Poate mai exista o sansa pentru Lia…

_______________________________________________________________________

                                        Overdose of Humanity

      Lia a inlaturat cu mana goala zapada de pe suprafata de tabla de pe acoperisul scolii. Si-a privit reflectia. Era o umbra din fata de acum trei ani de cand incepuse liceul. Slabise cel putin zece kilograme. Isi tunse parul…parul ei atat de lung era acum tuns baiteste. Se saturase sa tot fie trasa de par. Din fericire de data asta nu i-au rupt hainele. Se uita la restul acoperisului. Era singura. Privi zapada proaspata de pe jos. Atat de alba…si de curata. A strans ochii. Privi picatura de sange fierbinte care se imbina cu fulgii albi. Se raspandea ca o otrava dezgustatoare murdarind totul. Ea era murdara. Picatura aceea de sange era a ei. Auzi cum se deschide usa in spatele ei. Inspira adanc. Nu avea de ce sa ii fie frica. Era doar Dan.

“Ce vrei?” l-a intrebat in timp ce el s-a asezat langa ea. El era printre putinii care vorbeau cu ea. Nu ar fi trebuit sa fie atat de taioasa cu el.

“Mi-a povestit Cristescu ca iar te-au batut. Am venit sa vad daca esti bine,” i-a raspuns pe un ton cald si bland.

“Tu ce crezi?” se uita la el.

Fata ei era mai palida ca inainte…o nuanta galbejita; bolnava. Avea cearcane negre in jurul ochiilor albastri. Parul ei era ca de obicei ciufulit. O pata purpurie ii ubrea ochiul stang, o zgarietura ruginie pornea din coltul gurii pana in dreptul barbiei, buza sparta si inca sangeranda.

“Tampitii,” a inganat. “Ar trebui sa mergi la cabinet.”

“De ce? Ca sa imi spuna ca nu are timp de mine?”

“Lia, imi pare rau. O sa te descurci,” a batut-o usor pe spate.

“Nu o sa ma descurc. Maine va fi la fel.”

“Nu va fi,” o incuraja el.

“Uita-te la mine!” continua ea. “Sunt urata…” scrasni printre dinti.

El se uita la ea. “Nu esti urata.”

“Dar cum sunt? Odioasa, hidoasa, o bestie, un animal?”

“Nimic din toate astea.”

“Atunci de ce? De ce de trei ani zi de zi a existentei mele sunt umilita in halul asta. Eu nu am gresit cu nimic…” isi ascunse fata in palme.

Timid, a apucat-o de incheieturi si i-a inlaturat palmele. Da…era frumoasa. Doar uitandu-se in ochii ei si stia asta. Daca l-ar lasa sa ii aratate cat de frumoasa e. Dintr-o data ochii i-au devenit mai sticlosi. Usor renunta la scutul de gheata pe care il ridicase inaintea lui. Cu dosul palmei a mangaiat-o usor pe obraz. Ea a strans ochii. O lacrima argintie s-a scurs peste palma lui. Buzele ei erau inca murdare…inca sangerii. A suspinat. Aplecandu-se, neincrezator. O saruta. A fost ca un murmur pe buzele ei, ceva aproape evanescent si ireal. Deschise larg ochii. Dan ii zambi si privindu-se in ochii lui vazu si ea. Era frumoasa. Il imbratisa, odihnindu-si capul pe umarului. Suspina.

“Nu-i nimic…” ii sopti, iar ea incepu usor sa planga.

O boare lina de vanta trecu pe langa ei. Era ca si cum timpul ar fi stat in loc. Si atunci s-a intamplat…a inceput sa ninga din nou. Zambi si se uita in la reflectia ei in tabla. Era frumoasa, dar mai presus de toate era iubita.

_______________________________________________________________

Urmatoarea zi Lia va fi batuta din nou, dar acum il are pe Dan. Povestirea a fost inspirata din melodia My Skin de Natalie Merchant si proiectul Drogurile iti Curma Zborul pe care l-am facut acum cativa ani. Va recomand sa cititi si in blogul Sofiei ce i-a sugerat ei aceeasi melodie.